Nu mă gândeam să-ți spun că este ploaie,
Dar mi-a venit așa, în casa goală,
În coșul pieptului o năbușeală
Și am simțit ca șira mi se-ndoaie.
Ce nu voiam să-ți spun, iată îți spune
Această gură plină de tăgadă,
Vor ochii mei alături să te vadă
De-a pururea, credință slăbiciune.
Atunci când plouă, ploaia mă ajută
Să mă închid în mine ca o poartă,
Sub cerul pământiu de mare moartă,
Să te privesc, iubita mea tăcută.
Și mi se pare-atunci că ploaia plânge
Pe când pe lume trec lumini de sânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu