O, mai cu seamă seara te iubesc,
când lucrurile par nedeslușite,
când portile se-nchid c-un ritm firesc
și iederea începe să palpite,
când arborii-s mai tainici și mai mari
și când se-aud fântânile mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.
Arată-mi-te iarăși respirând
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate.
Adu-ți aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ți l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.
E seara dulce ca un elixir
și arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai strălucește, vrând să ne împace.
O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc și mă citești, și te citesc,
și-mi stai ca semnul de mătase-n carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu