tag:blogger.com,1999:blog-43955629587280052992024-02-07T16:17:40.395+02:00LiteraturăAdina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.comBlogger468125tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-47810665223794816232023-10-24T14:01:00.003+03:002023-10-24T14:01:20.224+03:00Veronica Porumbacu - În sfârșit<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="390" data-original-width="580" height="215" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi244Pf0QpOtA6d8fdyDN2NKtrPghbJi7DnTYNWnReqD01sfnnN5Q3wjrJI0WQRehIl8kkK6w518kZACC6R-AvHepIcYTH5ZznI8JBN0iVbqkU1jVDN3IR9xpa9ajg4liHU0HyS4_slVZZ2bHv84qrTOZ0WXzlzaIeGC0N_F3I3VpxXcvoq4jbjg6MEMDkE/s320/111.jpg" width="320" /></div></div><br /><br />căprioare ușoare îmi aleargă prin vine<br />te caută-n codru<br />pe tine<br /><br />și-n umbra trupului tău se apleacă ușor:<br />în sfârșit au ajuns<br />la izvor<br />Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-62017510720663234222023-01-18T11:16:00.003+02:002023-01-18T11:16:25.370+02:00Despre Grigore Vieru<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img alt="" data-original-height="1086" data-original-width="1920" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEiDiuF3hZy1rksRwGjI0dmcD1v7h2HpNA-y9c2BUHOWQTpkImg_hCqZcl3uYZlsCYXcJ0SQhXipjlaTlQivjoheRYfI6Ngkz98gs0HnG7DubQ5nizRAA2TnwcGsOqgYQSIBlCY2Ffmv9SLZCWK7VXR_evnf-00JTKkfC6JMz0VgoksTZdfCmwKuZ4lAvA" width="320" /></div><div><br /></div><div><br /> Grigore Vieru a fost o fire artistică autentică și pe lângă faptul că era excesiv de modest mai era - o știe o lume-ntreagă - și foarte distrat. I s-au întâmplat atâtea lucruri hazlii, încât s-ar putea scrie tomuri întregi, dar nu de către cei care nu au nimic de spus și fură întâmplări și subiecte de la alţii, ticluind volume și volumașe de basme spre a-și acoperi inconsistenţa.<br /><br />Întâmplarea ce urmează nu este inventată. Uneori, când ne reîntâlneam cu poetul Grigore Vieru, sau chiar într-un cerc mai larg, o repovesteam, distrându-ne copios pe marginea celor întămplate, acum mai bine de douăzeci de ani. Cum era și de așteptat, a ajuns și la urechile celor care nu prea au ce spune și unii dintre ei s-au apucat s-o ticluiască denaturându-i esenţa. Să-i lăsăm, însă, în grija Celui de Sus, chiar dacă, știm bine, aceștia se „integrează” lejer oricând și oriunde.<br /><br />Era pe la sfârșitul lui august – începutul lui septembrie 1987, când poetul Grigore Vieru, primind o invitaţie la festivalul internaţional de poezie de la Varșovia, îmi telefonează la Moscova, unde reprezentam pe atunci Uniunea Scriitorilor din Moldova, și mă roagă să-i fac rost de un bilet de tren până la Varșovia și să-i comand, pentru o noapte, și o cameră la hotel. Zis și făcut.<div><br />În ziua sosirii îl întâmpin pe poet la gară. Căldură și zăduf. După o zi și o noapte, petrecute în compartimentul vagonului, maestrul pare obosit. Îmi mărturisește că pe drum l-a chinuit un poem nou, dar n-a cutezat să scrie spre a nu-și incomoda vecinii de compartiment. Îmi spune, însă, cu bucurie că: “Mi-a rămas ideea poemului!”<br />“E bine, maestre, - îi spun – alţii se grăbesc să scrie fără a avea nici o idee.”<br /><br />Ajungem la hotelul Uniunii Scriitorilor, situat la parterul aripii drepte a căminului Institutului de literatură din strada Dobroliubov nr.18. Nu aveam locuinţă și eram eu în acei ani cazat într-o cameră la ultimul etaj, al șaptelea, al acestui cămin, lăcaș unde la acea vreme, locuiau și poeţii Nicolae Popa și Emilian Galaicu-Păun, unul urmând cursurile superioare de literatură, iar altul doctorantura cu o teză chiar despre poezia lui Grigore Vieru, pe care n-a mai susţinut-o (înscriindu-se în ultimele decenii in cohorta autorilor de ţidule antivierene), și câteva studente la secţia de poezie, originare din Basarabia.<br /><br />Se face cazarea, Grigore Vieru își lăsă geanta și mergem în camera mea să luăm prânzul la care-i invitasem și pe colegii mei din Moldova, dornici să-l vadă pe maestru. Ajunși sus, poetul își scoate vestonul și observ pe cămașă, de-a dreptul inimii, o pată mare albastră. Mina pixului, care n-a mai fost folosit la scris în timpul călătoriei, a curs, murdărindu-i buzunarul interior al vestonului și cămașa. Maestrul își scoate cămașa, dar pata de cerneală densă i-a pătat și maioul și pielea de pe piept. <br /><br />- Trebuie să curăţăm de urgenţă hainele, iar D-voastră trebuie să mergeţi la duș - îi spun.<br />- La mine, în cameră, - zice poetul– n-am văzut să fie baie.<br />- Sunt duşuri la noi, la demisolul edificiului.<br /><br />Îi dau maestrului cele necesare pentru baie, şi-l conduc spre duşuri, având de coborât opt etaje. Întâlnim mai mulţi studenţi şi doctoranzi ai Institutului de literatură care-l salută pe maestru, el fiind un poet foarte cunoscut în întreg cuprinsul fostei uniuni sovietice, graţie traducerilor din poezia sa, apărute în diferite limbi.<br /><br />- Zdravstvuite, maestro! (Bună ziua, maestre!) – e salutat la fiece pas și tot așa până ajungem la dușuri, unde la ora aceea nu era nimeni. Îl las pe poet, urc sus și le rog pe studentele noastre ca înainte de a veni la masă să curăţe vestonul, cămașa și maioul maestrului. Trece aproape o oră, fetele aduc hainele proaspăt curăţate, vin și Nicolae și Emil, masa e pusă, dar Grigore Vieru nu-i.<br /><br />Cobor jos și ce văd? O droaie de studenţi, dornici să discute cu Grigore Vieru, au coborât și ei la dușuri, unii înarmaţi și cu cărţile poetului, dornici să discute literatură. Grigore Vieru, potopit de jetul de apă al dușului din colţul extrem, rușinat de situaţia creată, cu mâinile lacăt în faţă, le răspundea, cu vocea stinsă, curioșilor ucenici la multele întrebări despre arta poeziei și... condiţia poetului.<br /><br />Venirea mea a fost de natură să-i întristeze pe admiratorii poetului, dar salvatoare pentru maestru. Urcăm sus, stăm la masă, râdem amintindu-ne de recentul dialog despre poezie susţinut în baie, apoi Grigore Vieru ne invită la el:<br />- Am adus un vin grozav din Basarabia! zice.<br />Acceptăm cu plăcere. Ajunși la hotel deschid ușa din dreapta intrării în cameră și, uimit de ceea ce văd, exclam:<br />- Maestre, aveţi cameră de baie!<br />- Unde? – întreabă mirat, privind cu ochi mari în interiorul camerei de baie.<br />- Da eu, - zice – n-am deschis ușa asta! Credeam că-i a vecinilor.<br /><br />Am izbucnit cu toţii în hohote de râs, apoi am observat că și geanta cu lucrurile sale maestrul o lăsase într-un colţ al camerei, de parcă s-ar fi sfiit să nu deranjeze pe cineva. Modest în cele lumești, cu teamă să nu deschidă la întâmplare vre-o ușă străină, poetul e și autorul unei poezii de mare fineţe ce se așează cu modestie în ungherele tainice ale sufletului, de unde ne iluminează întru a ne face mai ușoară clipa existenţei.<br /><br /><br /><b>Valeriu MATEI<br />Articol publicat în Revista NATURA în numărul 264</b></div></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-18786581364819335772022-12-11T19:46:00.004+02:002022-12-11T19:46:57.389+02:00Cuvânt înainte la volumul Apa de apoi.Versuri din exil, de Ion Caraion<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjJcOaGk7a3mLn4YkX8aEmosW_YpkkhlcvVGEX7mmLyeWf5j3D6hq_iBT7M8ApmvEPQGTN6tnMmxt2ar-QmrRO0YH1NEJO1GxGXTBbmVj-ye03EZuprAau4ZG0NBQiu9N304xTFYRosvWA2KmBnd-VIy93axA7PKpvNIqH97UMJ8iFa1lrZCgHEDdxUbA" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="640" data-original-width="480" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjJcOaGk7a3mLn4YkX8aEmosW_YpkkhlcvVGEX7mmLyeWf5j3D6hq_iBT7M8ApmvEPQGTN6tnMmxt2ar-QmrRO0YH1NEJO1GxGXTBbmVj-ye03EZuprAau4ZG0NBQiu9N304xTFYRosvWA2KmBnd-VIy93axA7PKpvNIqH97UMJ8iFa1lrZCgHEDdxUbA" width="180" /></a></div><br /></div><div><br /></div>Cu această „Confesiune” începe volumul „<b>Apa de apoi. Versuri din exil”, de Ion Caraion</b>, apărut în 1991 la Editura Cartea Românească.<div> <br /><br /> „Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator (…). Am publicat în România, totdeauna cenzurat și în răspăr cu patru dictaturi succesive (carlistă, legionară, antonesciană și comunistă), aproape 20 volume de versuri, zeci de traduceri și antologii din lirica și din proza universală, 5 culegeri de eseuri etc.<br /><br />Am zăcut 11 ani în temnițele comuniste și am fost condamnat la moarte, pentru a fi arătat că de fapt comunismul nu-i decât o și mai abjectă și mai dură și mai primejdioasă formă de totalitarism. Pe când regimurile fasciste din România anilor 1939 – 1945 erau la putere, am fost antifascist și m-au vânat pentru a fi ucis.<br /><br />Am scăpat ca prin hazard mâinilor nimicitoare ale Gestapoului, am stat fugit și ascuns, iar șeful cenzurii militare la București mi-a pus în 1943 revolverul la tâmplă, amenințându-mă cu împușcarea, pentru articolele mele antinaziste. În 1944 am participat la fondarea și apariția legală a oficiosului partidului comunist, ziarul Scânteia, și am fost concomitent secretar de redacție al Scânteii Tineretului, organ de presă al Uniunii Tineretului Comunist Român.<br /><br />După câteva luni mi-am dat demisia, scriind în ea negru pe alb că nu-i altceva comunismul decât cauza care a generat apariția fascismului și că puterile occidentale învingătoare au comis la sfârșitul războiului grava, impardonabila eroare de a distruge efectul unui rău (fascismul), în timp ce lăsau neatinsă cauza răului, adică exact ceea ce se cheamă și ceea ce este comunismul, pericolul comunist, deși atât cauză cât și efect se cereau concomitent și definitiv extirpate. (…)<br /><br />Străbătând între 1950 – 1955 cele mai crâncene închisori și lagăre de exterminare (Jilava, Canalul Dunărea – Marea Neagră, minele de plumb din Maramureș, Gherla, Aiudul și altele), condamnat a doua oară la moarte, m-am eliberat cu toți deținuții politici în 1964. Treceam de fapt din celulele unui lanț de închisori mai mici în marea ocnă care devenise și se mândrește a fi România Comunistă.<br /><br />Prima carte a mea, cu versuri antirăzboinice, Panopticum, mi-a fost interzisă de cenzură în 1943, sub fasciști. Ultima carte, cu eseuri împotriva lașității, corupției și vânzării de conștiință, Jurnal I, mi-a fost interzisă de cenzură în 1981, sub comuniști. Apoi am fost silit (prin amenințări și atacuri șovine, înseriate pe luni de zile) să-mi părăsesc țara, luînd la 58 de ani drumul pribegiei, cu soția, copilul meu și încă două valize.<br /><br />Fac parte dintr-o mișcare politică vastă, care numără 22 de milioane de membri. Mișcarea politică din care fac eu parte se cheamă poporul român. În cadrul ei structural, fiecare component e un conducător sau poate fi. Și eu și oricare dintre cei captivi acolo. Cum să fie desființat un popor? Peștele de la cap se împute. Acolo, peștele s-a împuțit până la coadă – și cineva e de prisos ca o celulă bolnavă. Ghiciți cine.”</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-5685351563747771542022-12-11T19:23:00.002+02:002022-12-11T19:23:43.776+02:00Ion Caraion - Brutării de sânge<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEiaY7ijPx1l4UqNmHqsUZ1RhqDnjygOkcHOrdQS4v4LzJAtgLiEUgE-ZI9OHxMrTM1DwEWiMCSwkaZm7m5rOo-3OaUdLa8gpDAMCnwgJ-ZSHl_bJQiF3tdo0moUpTmaMSqPftMNOHeENrxFk_cYWiIPoBKZ0RhppbBS9kZ9mrwpTi9kVKWOWEBX12nNdw" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="404" data-original-width="362" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEiaY7ijPx1l4UqNmHqsUZ1RhqDnjygOkcHOrdQS4v4LzJAtgLiEUgE-ZI9OHxMrTM1DwEWiMCSwkaZm7m5rOo-3OaUdLa8gpDAMCnwgJ-ZSHl_bJQiF3tdo0moUpTmaMSqPftMNOHeENrxFk_cYWiIPoBKZ0RhppbBS9kZ9mrwpTi9kVKWOWEBX12nNdw" width="215" /></a></div><br /><br />Brutării de sânge - Ion Caraion<br /><br /><br />Proptiți de ușorii porților<br />ca pădurile proptite în mușchiul pământului<br />– spuneți copiilor voștri să nu ne aștepte<br />– spuneți sângelui patriei să nu ne mai strige<br />– spuneți păsărilor ecuatoriale să treacă peste noi<br />mai departe.<br /><br />Am fost acolo unde trebuia să fim!<br /><br />Înainte de a porni la atac,<br />e plăcut să ne spunem unii altora<br />despre lucrurile și despre treburile noastre,<br />la care n-o să mai întoarcem toți.<br /><br />Presimțim gustul sărat al minelor,<br />auzim cărbunele amar al serii,<br />gustăm cerul,<br />bem apa,<br />înjurăm pământul.<br /><br />Planta cu frunze de sticlă, ranița ca un buzunar de sânge, memoria asediată în parcuri, pâinea străpunsă de țipăt.<br />Ce pocnet sărat au gloanțele!<br />Ce gleznă tăcută au apele!<br />Ce zile trăim și ce lucruri!<br /><br />Seara oamenii fugeau din orașe,<br />călători necunoscuți au venit la porți ca să strige<br />și cântecul negru a intrat în casă ca un șarpe.<br /><br />Proptiți de ușorii porților,<br />cu dinamitele pumnilor, seara,<br />copiilor noștri arătați-le munții,<br />ogoarelor noastre deschideți-le sângele,<br />patriei noastre, spuneți-i adevărul:<br /><br />Am fost acolo unde trebuia să fim!<div><br /></div><div><br /></div><div><br /></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-49052374765314974682022-08-07T12:20:00.005+03:002022-08-07T12:20:28.515+03:00Marin Sorescu - La Grădina zoologică<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggcfD2r4RMDAhtV3wxyazNc1-WaCgzmJBjosOy3T8rGfdg7VtN5kQy8HUrJT1qL_lDOaw3B1SiI12_nZVFv7PyJStQ5RWFCfKL9_XN3yxxHF2ZxAUQO5mQIUEDKIy4ndLAMjoFVpyvRAZVRCtZsFU9Mat0Kg3h_T4WVi0kj4suoQXhFmfqJWZM83i-qA/s681/d.png" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="355" data-original-width="681" height="167" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggcfD2r4RMDAhtV3wxyazNc1-WaCgzmJBjosOy3T8rGfdg7VtN5kQy8HUrJT1qL_lDOaw3B1SiI12_nZVFv7PyJStQ5RWFCfKL9_XN3yxxHF2ZxAUQO5mQIUEDKIy4ndLAMjoFVpyvRAZVRCtZsFU9Mat0Kg3h_T4WVi0kj4suoQXhFmfqJWZM83i-qA/w320-h167/d.png" width="320" /></a></div><div><br /></div> Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte părinţi ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia! Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia. Iată, aici reprezentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere, să schiaune. (Dar miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei). Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă „Cuţu-cuţu”, că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e întrebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială.<br />Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Oriunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apa cu ea, aşa cam la vreo două – trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i limpede ca bună seară: nu poţi şti când curge apă din Sahara!). Cangurul, uite, are blana roşie. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată).<br />Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider.<br />Ce să vă mai arăt?<br />Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem şi acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţi la ora trei.<br />Cum a fost, cum a decurs toată treaba … Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba.<div><br /><div><br /></div><b>Marin Sorescu</b>, Unde fugim de acasă ((Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti)</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-23686730139641975492022-06-20T17:11:00.001+03:002022-06-20T17:19:51.180+03:00Ioan Slavici - Coșbuc și Titu Maiorescu<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEj1aM9tkcRkTZuneowNb9r4z35V8LReBFBXFFNI2hwsmLRYvKVUuuHmD-Iyscz9qFMINZpmkVZ7nMF8w5apwosJx4rGgh1f8XlzY8O_hm27Nw4avDC2lRLOj2U3iOr7wWK5w9wynKgvSTSonPKQydzFsYrPgAcPFOILdSFBIzDgcHVcK9mt9whLq0ncZw" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="558" data-original-width="403" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEj1aM9tkcRkTZuneowNb9r4z35V8LReBFBXFFNI2hwsmLRYvKVUuuHmD-Iyscz9qFMINZpmkVZ7nMF8w5apwosJx4rGgh1f8XlzY8O_hm27Nw4avDC2lRLOj2U3iOr7wWK5w9wynKgvSTSonPKQydzFsYrPgAcPFOILdSFBIzDgcHVcK9mt9whLq0ncZw=w231-h320" width="231" /></a></div><br /></div><br /> Una dintre poeziile prin care Coșbuc a câștigat multe simpatii e cea publicată sub titlul Noi vrem pământ! Prin aceeași poezie li s-a făcut însă și multora urgisit.<br /><br />Nu aveau nici unii, nici alții dreptate, căci adevărul era că tocmai în poezia aceea el și-a dat mai puțin decât în altele pe față vederile sale.<br /><br />El era un om blajin și chibzuit, cu desăvârșire pătruns de spiritul de ordine. Chiar dintru început, la liceul din Năsăud, el a intrat deci oarecum în virtutea firii sale în curentul așa-zisei "noii direcțiuni", spre care-l îndrumaseră câțiva dintre profesorii săi junimiști încă în timpul când își făceau studiile la Viena. Mai vârtos a intrat apoi în curentul acela după ce a venit la Sibiu, unde trăise în mijlocul celor mai zeloși junimiști. Răposatul Titu Maiorescu era încă de părerea că lucrarea lui literară se va desfășură mai bine în centrul vieții naționale românești, la București. A și fost îmbrățișat cu multă căldură după ce a venit aici. Vatra a fost dar sprijinită și ea de junimiști și de cei ce erau în legătură cu dânșii, numai la început însă.<br /><br />Era la mijloc un fel de boală din născare.<br /><br />Mai nainte de a se fi înființat Vatra, era vorba să se înființeze o revistă ilustrată, la redacțiunea căreia să ieie parte și Vlahuță, dimpreună cu Delavrancea. Caragiali, care le era bun prieten, a stăruit mult să-i înduplece, însă nu numai că silințele i-au rămas zadarnice, dar Delavrancea și Vlahuță au înființat și ei o revistă literară, și a urmat intre cele două reviste o interesantă polemică, mai ales în ceea ce privește lucrarea literară a lui Coșbuc.<br /><br />Cel mai de căpătenie dintre păcatele lui Coșbuc, așa se zicea, era că mai multe dintre poeziile lui erau plagiate.<br />Drept întâmpinare, Coșbuc voia să le spună că ori sunt de rea-credință, ori nu-și dau seama ce va să zică opera de artă.<br />Punctul lui de plecare era că opera de artă e forma mai mult ori mai puțin desăvârșită pentru reproducerea simțământului de care era pătruns creatorul ei când a zămislit-o. Același simțământ poate să fie reprodus de mulți în forme foarte deosebite, care toate sunt originale, fiecare-n felul ei, și de plagiat nu poate fi vorba decât în ceea ce privește forma.<br />Eu eram de aceeași părere.<br />Îmi aduceam aminte de zguduirea sufletească prin care am trecut când în sala Belvedere din Vatican am văzut grupa Laocoon.<br />Strâns de șarpele care îi sfărâmase oasele, tatăl e cuprins de o durere sfâșietoare, care e reprodusă-n fața lui: ochii îi sunt însă îndreptați spre cei doi fii ai săi, încât e învederat că ceea ce-l mistuia nu sunt propriile sale suferințe, ci durerea fiilor săi, care sunt și ei cu ochii îndreptați spre tatăl lor. Această durere părintească e fixată pentru vecii vecilor în marmura cea rece, și numai oamenii dezbrăcați de firea omenească pot să vadă grupa Laocoon fără că să ieie parte la durerea aceea.<br />Același simțământ îl are oglindit în față Niobe de la Oficiile din Florența, care-și vede copiii uciși unul după altul, și mai ales în Madonna din palatul Pitti, a lui Raffaello. Sunt nenumărate operele de artă de cele mai deosebite genuri care reproduc cu mai multa ori mai putina putere fireasca iubire a părintelui către copii și a copiilor către părinți. Nu-i trece însă nimănuia prin minte să spună că creatorii acestor opere s-au plagiat unul pe altul.<br />Una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu, e, bunăoară, Mama, care reproduce același simțământ, și s-ar face de râsul lumii cel ce-ar zice că Vlahuță a plagiat pe Eminescu scriind și el poezia Mama.<br />- Toate acestea or fi pe cât de frumoase, pe atât de adevărate - zicea însă Caragiali - dar în fața publicului nostru n-aveți să le spuneți dacă țineți să nu fiți luați în zeflemea. E prea subțire filosofia aceasta.<br />- Ei bine! a zis Coșbuc. Dacă e așa, am să-l plagiez pe Eminescu scriind și eu o poezie Mama.<br />A și publicat apoi pe pag. 56 a Vetrei de la 1894 poezia sa Mama, care ne reamintește admirabilul episod Dasaratas.<br />Deoarece e în poezia aceasta vorba de un "Gheorghe, care nu mai vine", vor fi crezut unii atunci și vor fi crezând alții acum că și Georghe Coșbuc are în vedere pe muma sa. Nu! Muma lui era preoteasă, al cărei soț trăia și care avea și fata preuteasă. Mama din poezia lui e plăsmuită de dânsul.<div>Puindu-și întrebarea ce anume are să spună pentru ca acela la care se adresează să simtă ceea ce voiește el, și-a gândit o mamă la care te duci "prin amurg", pe sub plopi, "ce doinesc eterna jale", trecând pe poteci ce se împleticesc pe țărmul părăului "de ape repezi" până la moară. Mama aceea stă în casa dărăpănată, își face foc din vreascuri rupte din gard, e văduvă și are trei fete lipsite de razăm. Aceasta e plăsmuirea poetului, care și le potrivește toate cu simțământul ce vrea să producă.<br />Mai rămânea ca maiestrul să gândească și amănuntele formei în care să spună ceea ce a gândit.<br />Nu încape nici o îndoială că cel puțin în cazul acesta el era tăt ca plăsmuitor, cât și ca maiestru mai presus de cei ce-l grăiau de rău. În tot cazul, mai-nainte de a fi început să scrie, el știa lămurit atât ce are să spună cât și cum să-și formuleze spusa. Având deci în vedere pe cei căzuți în păcatul de a scrie fară ca să se fi dumirit mai-nainte asupra acestora, la pag. 62 a fost publicată și o<br /><br /><br />"RUBRICĂ UTILĂ”<br /><br /><br />Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere.<br />Ia o testea de hârtie, un condei și o sticluță de cerneală.<br />Dacă lucrezi numai ziua, nu-ți trebuie nici lampă, nici lumânare și nici tutun, dacă nu fumezi.<br />Pui hârtia și cerneala pe masă etc., etc."<br /><br />Urmează alte îndrumări folositoare, pe care nu le reproduc; cel ce va fi dorind să fie dumirit asupra lor nu are decât să caute pe pagina mai sus-arătată a Vatrei din anul 1894.<br />Ceea ce e de-nsemnătate pentru cititorii de azi era că, cu aceste, polemica s-a sfârșit - deocamdată.<br />La lupta pornită improtiva plagiatorului de la Vatra mai luaseră însă parte și unii dintre propagatorii curentului socialist și ai mișcării întețite când cu răscoala țărănească de la 1888.<br />Împărtășeam toți trei vederile celor ce ziceau că stăpânire asupra pământului nu li se cuvine decât celor harnici, care au totodată și cuvenita pricepere spre a-l munci. Aveam deci în gândul nostru să fie luate măsuri ca cei lipsiți de cuvenita destoinicie pentru chivernisirea avutului lor să fie nevoiți a-și vinde pământul, iar celor harnici și pricepuți să li se deie putința de a agonisi pentru ca să-și cumpere pământ. Dacă nu se vor face acestea - ziceam noi - atunci ne aflăm în fata primejdiei ca lucrurile să se desfășure așa încât să fim în cele din urmă nevoiți a le face parte și celor nevolnici, fie leneși, fie lipsiți de pricepere.<br />Gândindu-ne la primejdia aceasta, îi socoteam pe cei de altă părere porniți pe o cale greșită.<br />"Mult mă ispitește gândul de a le arata că nici propriile lor convingeri nu sunt în stare să le susțină!" a zis Coșbuc.<br />Putea s-o facă. Poetului toate îi sunt iertate. Eminescu a scris și el poezia Împărat și proletar fară ca să se fi lepădat de felul său de a gândi, numai dându-și seama ce se petrece-n capetele oamenilor de prin taverne și-n inimile lor pline de firească amărăciune.<br />A scris și Coșbuc poezia Noi vrem pământ! și a publicat-o în cel mai apropiat număr al Vetrei, pe pag. 83.<br />Știm cu toții care a fost efectul acelei poezii atunci și mai tărziu. Azi ne dăm seama că era în ea ceva profetic, cel puțin un avertisment pentru cei ce nu voiau să-nteleaga că sunt multe și mari datoriile celor ce stăpânesc pământ și că au să se facă vrednici de a păstra stăpânirea. Atunci însă nu i se ierta poetului inima deschisă, și ziua următoare, răposatul T. Maiorescu ni-a înapoiat numărul din Vatra, scriind pe el: "Se refuză primirea!"<br />Îl cunoșteam bine pe T. Maiorescu. Ne făcuse mult bine, trăiserăm unele din cele mai fericite zile ale vieții noastre stand de vorba cu el, îi eram apropiați sufletește și-i împărtășeam vederile și-n ceea ce privește cestiunea agrara. Eram deci încredințați că el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci țiind seama de susceptibilitățile oamenilor cu care era legat în viață politica. Aceasta nu era însă pentru noi o mângâiere.<br />Era însă o îmbărbătare pentru cei ce porniseră polemica împotriva Vetrei.<br />Cel ce-ar fi zis atunci că Coșbuc în urma unui îndemn politic a scris poezia aceea ar fi fost deopotrivă cu cel ce-ar zice azi că poezia are șapte strofe pentru că autorul ei prevedea că la 1907 va izbucni răscoala țărănească. Și-a dat și el seama și li-a spus și altora ce se petrece-n capetele și-n inimile țăranilor, care nu găseau atunci nici la administrațiune părinteasca purtare de grijă, nici la judecători destulă iubire de dreptate. Desi însă el era obiectiv, oamenii cu gândul îndreptat spre cele politice s-au folosit de poezia lui și i-au făcut dușmani tocmai între binevoitorii lui. Iar s-a pornit deci polemica.<br />De astă dată a intervenit Caragiali, publicând la pag. 159, sub titlul O a doua provocare, la adresa lui Vlahuță o-ntampinare, pe care au s-o citească cei ce țin să fie dumiriți asupra mișcării literare din timpul acela.<br /></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-55249187723366876272022-06-02T20:28:00.007+03:002022-06-02T20:28:39.363+03:00 Ioan Slavici - George Coșbuc: Maestrul<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEhcIfP4iumzH2iqCMY7pxThK2YRsMYw0EPBywp-RPhDMU85MspKFIKK5c03NQgRayNHKyI7ZILxsID4hDTDb27d3Fjn-7kT1FHJuDhVrk877lBWhAE1Lw3vp5Baf2TKqZWervLKEvLdmtL-l5SuRvYM6aRzkKy15jEl7MZjagvZJm375J25Nzn1gUc_NQ" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="558" data-original-width="403" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEhcIfP4iumzH2iqCMY7pxThK2YRsMYw0EPBywp-RPhDMU85MspKFIKK5c03NQgRayNHKyI7ZILxsID4hDTDb27d3Fjn-7kT1FHJuDhVrk877lBWhAE1Lw3vp5Baf2TKqZWervLKEvLdmtL-l5SuRvYM6aRzkKy15jEl7MZjagvZJm375J25Nzn1gUc_NQ" width="173" /></a></div><br /></div> S-a zis adeseori că Gheorghe Coșbuc e poetul țăranilor romani. A și fost. În adevăr, între poeziile lui sunt multe în care se dau pe față durerile țăranului român, și forma celor mai multe dintre ele e potrivită cu gustul poporului român.<br /><br />În înțelesul acesta însă poet al țăranului roman e încă mai vârtos Vasile Alecsandri, care a adunat și publicat o colecțiune de poezii poporale, pe care le-a luat drept modele în ceea ce privește formele poetice, și a scris și câteva doine de toată frumusețea.<br /><br />Poet al țăranului roman e și Mihail Eminescu, care a scris doine atât de potrivite cu felul de a simți al poporului român, încât au devenit populare și trec din gură-n gură.<br /><br />Poeți ai țăranului român sunt mai mult ori mai puțin toți cei ce și-au luat inspirațiunea din simțământul comun al românilor, între care mai ales Octavian Goga.<br /><br />Gheorghe Coșbuc a mai fost însă și altceva: măiestru într-ale artei poetice.<br /><br />Citind poeziile lui Vasile Alecsandri, suntem încântați și numai de tot rar ne dăm seama despre neajunsurile lor în ceea ce privește formele. Dacă le facem însă cu toată luarea aminte analiza, mereu ne-mpedecăm de licențe poetice mai mult ori mai puțin supărătoare.<br /><br />Pentru ca să iasă ritmul ori să se potrivească rima, ici un arhaism e pus alăturea cu un neologism, de care n-avem nevoie, colo e o vorba neobicinuit întrebuințată, alta rău conjugată ori declinată, iar alta așezată prin o inversiune nemotivată. Cu toate aceste, destul de adeseori versul șchioapătă și rima e fie comună, fie săracă, fie siluită. Rămânem deci cuprinși de simțământul că poetul e, ce-i drept, îndrăgit de muze, dar poate că tocmai de aceea nu se socotește nevoit a-și da silința să-și desăvârșească formele prin corecturi. Îi sunt și așa frumoase poeziile, deși drept modele numai puține dintre ele pot să fie luate.<br /><br />Eminescu avea obiceiul de a zice că nu e nimeni obligat să scrie poezii și de aceea nu i se iartă nimănuia păcatul de a fi scris poezii proaste. El cântarea deci fiecare vorbă pusă pe hârtie, își păstra timp îndelungat poeziile în sertar, le recitea mereu și făcea corecturi peste corecturi. Are cu toate acestea și poezii care nu pot fi luate drept modele, căci au fost publicate fără că el să fi ajuns a le desăvârși forma prin corecturi.<br /><br />La Coșbuc desăvârșirea formei e covârșitoare, și dacă unul ori altul îl va socoti ca poet mai prejos de V. Alecsandri ori M. Eminescu, nu mai încape îndoială că el e ca maiestru, în ceea ce privește tehnica scrierii, mai presus de dânșii.<br /><br />El s-a format în școala clasicității eline-romane, și hotărâtor a fost pentru dânsul timpul pe care l-a petrecut în Italia, unde a fost îndrumat și spre arta teologică.<br /><br />Dascălul lui în ceea ce privește felul de a gândi și tehnica scrierii și a compozitiunii au fost mai întăi clasicii elini și cei latini, iar în urmă Dante, Petrarca, Ariosto și Torquato Tasso.<br /><br />Îndeosebi Dante l-a stăpânit până la sfârșitul vieții lui și intre manuscriptele rămase de la el se află și un prețios studiu asupra Comediei Divine.<br /><br />Comedia Divină, Orlando Furioso și Gerusaleme liberata au fost pe lângă Eneida ceea ce i-au dezvoltat gustul pentru genurile epice.<br /><br />Vasile Alecsandri a scris atât comedii și drame, cât poezii epice de țoață frumusețea; îl socotim însă poet liric, căci nu numai ca lirice sunt cele mai frumoase dintre poeziile lui, dar și-n poeziile lui epice ori în dramele lui, părțile lirice sunt cele mai frumoase.<br /><br />Poet liric e și Eminescu, deși a scris foarte frumoase poezii epice și cele mai frumoase satire din literatura noastră de el au fost scrise.<br /><br />Coșbuc e mai presus de toate poet epic, și unele dintre baladele lui, cum e, între altele, El Zorab, sunt de o valoare universală.<br /><br />Atât această înclinare spre genul epic, cât și foarte întinsa lui cultură teologică, l-au îndrumat apoi nu numai spre Comedia Divină, ci spre literatura indică.<br /><br />Epopeele indice și mai ales Mahabharata și Ramayana sunt în adevăr poeme religioase, un fel de curs complect de morală brahmină, în multe privințe potrivită cu cea creștinească. Ceea ce l-a încântat însă pe el nu era numai conținutul, ci și formele lor.<br /><br />Daca el și-a dat silința să traducă Eneida cea păgânească, se simțea cu atât mai vârtos îndemnat să traducă Comedia Divină, care e, pe lângă celelalte, și model de didactică creștinească, precum și părți din literatura așa-zisă "sanscrită" pe care o socotea neîntrecută în frumusețea ei.<br /><br />Și dacă e vorba, traducerile făcute de dânsul sunt unele din cele mai prețioase părți ale literaturii noastre.<br /><br />Au fost, ce-i drept, mai unul, mai altul, de părere că nu ar fi trebuit să facă dânsul traducerea Eneidei în exametri., Nu mai încape îndoială că făcută fie în proză, fie în alexandrini ori în vers poporal îndoit, traducerea ar fi fost și mai ușoară pentru traducător, și mai pe înțeles pentru publicul cel mare, n-ar fi fost însă o traducere în adevăratul înțeles, ci numai un fel de tălmăcire "în uzul" școlilor secundare.<br /><br />Lui Coșbuc nu îi era iertat să o facă decât așa cum a făcut-o, reproducând originalul în toate amănuntele formelor lui.<br /><br />Același e rostul tuturor traducerilor făcute de dânsul. Partea pe care ni-a dat-o el pentru comoara noastră literară ar fi ciuntită dac-am scoate din ea traducerile, care, făcute fiind cu multă măiestrie, ne-ncântă nu numai ca conținut, ci și ca formă, în toate privințele desăvârșită, și de aceea au să fie luate drept modele.<br /><br />Cel ce vrea să se dumirească asupra formelor gramaticale ale limbii române are să cetească cu toată luarea-aminte poeziile lui George Coșbuc. Poeziile lui George Coșbuc are să le cetească cel ce ține să știe cum se aleg, se-ntrebuințează și se ațează vorbele-n romănește. Toate poeziile lui are să le citească cel ce vrea să se dumirească asupra prozodiei, asupra rimării și-n ceea ce privește stilul și compozitiunea, arta poetică, în genere. Îndeosebi pastelele, idilele și baladele, precum și multe din traducerile lui sunt modele în toate privințele desăvârșite, în virtutea cărora el are să fie socotit drept cel mai de frunte dintre îndrumătorii noștri în ceea ce privește arta poetică.<br /><div><br /></div>Ioan SlaviciAdina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-54710928857951831212022-05-31T23:24:00.009+03:002022-05-31T23:24:49.770+03:00Alexandru Vlahuță - "Noi vrem pămînt!"<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjLdRgdyctz4NuRZpAzJSY50-jWPmwB8B7fIJmUZmeB4kkV4LJ_kwlaN09nDo4TWtfZgaLRZG1dpVsNpR7G2wUHd7tmMnXMkBSCeGtc0GuQUjkNC0CG72RABQnC6Y4rH7V2YVl7VaSKqEn1ANlCNlvqRAwpomUSWOA-44GE_6uTe3F9Und7mDOhrAS6Zg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="282" data-original-width="220" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjLdRgdyctz4NuRZpAzJSY50-jWPmwB8B7fIJmUZmeB4kkV4LJ_kwlaN09nDo4TWtfZgaLRZG1dpVsNpR7G2wUHd7tmMnXMkBSCeGtc0GuQUjkNC0CG72RABQnC6Y4rH7V2YVl7VaSKqEn1ANlCNlvqRAwpomUSWOA-44GE_6uTe3F9Und7mDOhrAS6Zg" width="187" /></a></div><br /><br /></div>Coșbuc urca încet pe jos dealul Pașcanilor. Spusese birjarului să-l aștepte sus, la bordei. Era o dulce dimineață de vară; ciocîrlii să-nălțau cîntînd în slăvile cerului, toate de pe pămint, lucruri și vietăți, păreau că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că le-a fost dat să existe. Coșbuc pășea încet, gînditor, în liniștea acelei dimineți de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui - un glas mînios de femeie necăjită, care-și mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ș-o femeie, mărunței și slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, melița, vorbea repede și cu răutate. Spunea de juncanii vînduți astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (...), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite - de multe, de multe.<br /><br />El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-și ia suflet, s-auzea și vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeași:<br />-N-avem pămînt!<br /><br />Rostea vorbele astea să-și ridice ochii, mereu cu același ton, și parcă mereu cu alt înțeles. Era aci tînguire, aci blestem, aci întunecată resemnare, aci înfricoșat strigăt de revoltă.<br /><br />Coșbuc s-a oprit în loc s-asculte. Ei au trecut pe lîngă el fără să-l bage în seamă - femeia depănîndu-și cetania ei de mustrări, bărbatul însemnîndu-i clipele de odihnă cu veșnica încheiere:<br />N-avem pămînt!<br /><br />Și pe cînd ei se adînceau în zare, din vechile lor suferinți un cîntec nou se urzea în marele suflet al poetului.<br /><div><br /></div><div>Alexandru Vlahuță</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-53203260132090971132022-05-23T21:01:00.002+03:002022-05-23T21:01:18.064+03:00George Bacovia - Pe maidan<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="288" data-original-width="180" height="288" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQgN0YowulybcM6GYsEbzzhsn2RRh76OcGHvGdOnRkqA43qOKbXxm80xkFC8lLspDIES3ugB4IJehCLG554VGCoyJtOcYqZXSNHPtJ7d9LYte2wKKYaNJT1153_y6tEmvrDMOzD2xNveoYrLgC5LcZX8jUUEo0Nkzt3RPgSby-SigYOcTn_Rw1oumXMw/s1600/o.jpg" width="180" /></div><div><br /></div><br /> Un copac cu frunzișul uscat, smuncit de vânt; un porc în spate cu un corb; un bordei cu un geam lipit în lut; un maidan; un râu resfirat ca niște degete nervoase care pipăie pământul; frig... cerul e de plumb.„Pentru cincizeci de bani o femeie din bordei bate-n geam... Vrea iubire..."<br />Bate vânt... sss... spune frunzișul uscat... și copacul se smuncește singuratec în gunoaie... porcul râmează, corbul ciupește din spatele lui...<br />Acoperișul bordeiului e bine întocmit... bucăți de tablă ruginită, farfurii sparte, cărămizi și țoale...<br />„Pentru cinczeci de bani o femeie din bordei bate-n geam...<br />Vrea iubire..."<br />Bate vânt... sss... spune frunzișul uscat... plouă mărunt...<br />Femeia din bordei a început să cânte din drâmbă... fii... fii... zum... zum... zum... porcul își mută locul, corbul deranjat se ridică, se lasă iar pe spinarea lui...<br />Plouă mărunt... Mă gândesc că n-am cincizeci de bani...<br />Sss... spune frunzișul uscat... Cerul e de plumb... Vântul lovește cu ploaia subțire...<br />„Pentru cincizeci de bani o femeie din bordei cântă din drâmbă... Vrea iubire..."Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-54259593012781969942022-04-17T19:51:00.004+03:002022-04-17T19:51:59.909+03:00Sașa Pană - Gala de umbre<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjnTBOLM8qlz3iO_sUU3nybJR2rf9LWnI6muoy9EJFmDpgQw_X9TqKN3OSllUswtDnxg22Hj4EAlS8QyzhX7jzrJvD0IInx7Vt_nv1Ss1_4562UZUOsvX20nz2GwQ9Gh5KxkT3DGGpahGnZidX5MQipqcMF1OJPOHIdmgX3hkQzp71VqAzAqYtmh6kCVA/s252/a.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="252" data-original-width="180" height="252" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjnTBOLM8qlz3iO_sUU3nybJR2rf9LWnI6muoy9EJFmDpgQw_X9TqKN3OSllUswtDnxg22Hj4EAlS8QyzhX7jzrJvD0IInx7Vt_nv1Ss1_4562UZUOsvX20nz2GwQ9Gh5KxkT3DGGpahGnZidX5MQipqcMF1OJPOHIdmgX3hkQzp71VqAzAqYtmh6kCVA/s1600/a.jpg" width="180" /></a></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><br /></div> A trosnit o prăpastie în cer și dintre cioburi s-au risipit îngeri cu picioarele de puf, ca dintr-o închisoare după ce paznicul a fost asasinat.Cărările printre aer se întretaie ca trenele de scântei prin ghemuri irizate.<div><br /></div><div> O diafragmă de lacrimi desparte (până unde?) regatul tău cu stânci fără legendă de pajiștea mea mută cu tăcerile în straturi de clinchete sinucise. Acolo luceafărul e o decorație ce se înalță până la inima nopții ca o barcă de răcoare, ca un abajur.<div>O poveste de opal pentru distilarea somnului în vise. Fiecare păsare este emisarul unui fior dincolo de trăsnete și cuvinte, pentru rănile din gâtlejul uscat în gangrene. Dintr-o scorbură uitată ca o orbită din scheletul tău viitor, se înalță în zboruri transparente vulturi albi domestici. Aș fi vrut să te chem la această emigrare fără sfârșit printre lampioane coborâte în amulete sau reclame din lumini. Aș fi vrut să te cufund în cascada din aroma pelerinagiilor, să te păstrez regină în amintire și în purpure. Apoi, albă ca emoția să străbați noaptea poteca de marmoră și singurul zgomot să-ți pară escorta din două umbre de gumă jucându-se la întrecere, legate de tălpile tale pipăind în gol. Halucinații se bat sub frunte ca regii din ospiciu. Dar din palma fakirului acum cresc, efemere, mixandre, cavourile înfloresc în corole de lavă și dintre corole o tămâie arteziană se subțiază până la gând și cade mutilată peste piscuri. Nomad, mirajul te conduce într-un palanchin printre metamorfoze, printre insulele ca decorații pierdute într-un peisaj naufragiat dintre limpezimi de nectar. Vin la tine singurătate, îmbrăcat în inima mea ca într-o menghină, și-ți cer fildeșul izvorului. Numai tu înțelegi prietenia de azimă caldă a lămpii; fotoliul ca brațele Taniei din flori de salcâm acum te primește întreg. Pipăie cartea, armură cu foșnet de rochie în fiecare pagină, cu strune de păianjen bijutier în silabe. În urma lamei de os, filele din încheieturile dezvirginate destramă în sânge pudră albă.<br /> Nostalgia unei miresme înșeuate pe spatele vântului îți lovește fereastra cu deget ireal, în această toamnă ce aruncă în stradă coșarii și frunzele neurastenice.<br />Sufletul ros de viermi în dantelă îl desfaci cu grijă ca un steag de muzeu. Cărui narcotic te vei prosterna azi? Să coborâm în beciuri fiecare zi epuizată, s-o păstrăm printre damigene în costume havaiene. Pentru pupilele orbilor am legat în snopi coralii cu o panglică dintr-o geană de incandescențe. Câte mimoze nu strivești cu o privire? În boschet, crepusculul își strânge pulpele în clătinări fără contur și aruncă o eșarfă din florete peste lianele cari urcă scheletul de brad în brățări. E o mlădiere zveltă, fără început; un acid verde se insinuează în seva culoarelor cotidiane, capul se pleacă lângă coapsele iubitei și, într-o rostogolire de tobogan, sărutările țâșnesc ca pescărușii din spuma ca un fular al mării și descuie lacătul amforei. Prin vine trece un acordeon și trezește miracolul din ecou, acest alter-ego santinelă, ca o prestidigitație de viori incendiate într-o călătorie astronomică. Sub fiecare crustă se ascunde un univers. Departe, liniștea răsturna nisipernița uriașă cât timpul.<br /> Departe, te așteptau, răsturnate pe spate, poiene ca poeme ondulând o mare de cuțite putrede. Un trofeu inima de bronz se lovește cu capul de coaste ca de brazde, buimacă. În monotonia aparentă, răzvrătirile cresc șoimi efervescența neastâmpărului. Și trompetele hazardului anunțau dintre zorele anarhia alămurilor. Prințul tremură ca un dezacord în această oră legată cu fire de gheață și barca ce-l duce se șterge ca o amintire palidă după vitralii. LIBERÃ TRECERE: prințul trece incognito cu capul la subțioară în servieta docilă, gâtul rămas o placă de patefon, fără spadă la brațul femeii cu buzele lipite ca o scrisoare necitită, cu surâs de lanțetă. Drumul se prelungește pe țăndări de azur, proaspăt. Undeva îl așteaptă neclintit turnul fără bază. Acolo suspinele se prefac în imnuri pentru inelele vrăjite, schimbate în delir și tensiune.</div></div><div><br /></div>din Echinox arbitrar (1931)Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-80816536612001981492022-04-08T22:05:00.005+03:002022-04-08T22:05:36.931+03:00Marin Sorescu - Zmeule, nenorocitule<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="549" data-original-width="400" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgVV1iCQ4PXWFRLKkUrDIxuplfA2jCB4lLI9sQsbWaRNko08nuzDgER8_aAmqLUZi389JMOodktwCOrn39GtCnbRBHe5G3G9eNh0Ky3eqB_BpK4DRT0gw-YrlrJJN-1OyolMV4U-4kGK2S05x3bHd9admrsitTIV3d26T5yIG8SQ3_eV-P2F2GHIkT0AA/s320/j.jpg" width="233" /></div><br /><div><br /></div><div><br /></div><br /> Eu am un plan, cum să găsim calul năzdrăvan. Rupeţi fiecare cîte un smoc de iarbă grasă din această vale răcoroasă. Invîrtiţi-vă cu el în sîn pîn'o să ameţească văzduhul de mireasmă de fîn. Nu vedeţi cum iarba a început de miresme să fumege? Caii poveştii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece. Şi vor veni, mai tare sau mai încet, ca atraşi de-un magnet. Au şi-nceput să s-arate din cîmpie: zece, o sută, o herghelie. Priviţi ce mîndreţe de cai.<br /> — Alege-ţi, Radule, unul, hai. <div>— Trebuie să-1 aleg, zice Radu, pe cel mai răpciugos. Aşa face întotdeauna şi Făt-Frumos.<br />Ne-am aşezat atunci pe-o buturugă şi-am aşteptat să sosească şi calul cel plin de răpciugă. După un ceas s-a auzit un nechezat mic, cam cît un miorlăit de pisic. în sfîrşit, a apărut un fel de mînz bătrîn, ştirb de tot şi de tot spîn. Privea tot timpul pămîntul şi nu înainta decît cînd nu bătea vîntul.<br /> — Ăsta e, zise Radu, calul cel slab ca gardu'.<br />Şi încălecînd, numai ce-1 vedem cu mîrţoagă cu tot căzînd. L-am ridicat cu toţii şi cu chiu, cu vai am pornit mai departe, împingînd calul, ca pe un camion hodorogit, din spate. Speram că mîrţoaga va merge aşa strîmb numai pînă după primul dîmb. Acolo unde se va scutura odată, arătîndu-şi faţa sa cea fermecată. Dar am trecut şi cel de-al o sutelea dîmb şi calul mergea tot mai strîmb. N-osă mai putem înainta, dacă n-om mînca. Dar partea cea proastă e că deocamdată n-avem nimic în traistă. Zău că n-ar strica acum nişte gîşte. Dragii mei, mi-am adus aminte de pana gînsacului, prin asociaţie de idei. „Priveşte-o cînd ţi-o fi mai greu", mi-a spus acel gînsac. Ceea ce şi fac. Nu simţiţi un miros plăcut în nări? Razele soarelui au devenit frigări, învîrtind nu ştiu ce fel de friptură ce-ţi lasă o impresie bună în gură. Din cuptorul zării iese o tavă măreaţă. Gîştele ne-au trimis, friptă, o... raţă. </div><div>Intr-un minut n-a mai rămas nimic în tavă (că raţa a fost grozavă). Tocmai atunci s-a auzit un răget ca de leu. Aoleu! „Ăsta o fi Zmeu ?" întreb, nu că mi-ar fi frică, dar ştiţi: o-ntrebare nu strică.<br /> Deodată toate lucrurile au început să tremure, ca la cutremure. „Jucaţi-vă aici de-a ce vreţi voi. Eu mă duc un minut la război.”<br />„Unde eşti, zmeule ? îi zic, că nu ştiu din ce cauză nu mai văd nimic."<br />„Sînt chiar în faţa ta, între aceşti doi stejari", zise zmeul, aruncîndu-mi o pereche de ochelari.<br />„Stai pe loc! să nu fugi în altă parte, vin să te bat, cum scrie la carte." Dar, cînd să plec, Radu îmi face scandal: „Cum pleci, nene, la bătălie fără cal?" Avea dreptate, dar calul cel leşinat stătea tot nefermecat. Ei; comedie mare! Neavînd încotro, am luat eu calul în spinare. Zmeul era, dimpotrivă, călare. </div><div>Văzîndu-ne în felul ăsta pe noi, zmeul se dădea tot mai înapoi. Cît era el de tare şi mare îl speria o astfel de arătare. „Care eşti calul şi care eşti călăreţul ?" a întrebat nătăfleţul. A căzut apoi ţeapăn în iarbă şi-a căscat de trei ori. „Ce faci, zmeule, mori?" „Mor, a răspuns el, îndreptîndu-şi faţa spre nord. M-ai speriat prea tare şi am avut un atac de cord." </div><div>Eh, şi acum ar trebui să urmeze nunta cu Zîna Zînelor, care a şi ieşit în iatac, fericită că i-am venit zmeului de hac. (Şi-a mutat palatul aici pe cîmpie, să asiste la bătălie.) E foarte frumoasă, iar o zînă ca ea, orice aţi zice, nu-i de colea. Aş putea stîrni o nuntă formidabilă, cum stîrneşte vrăjitorul furtuna. Aş pofti la ea soarele, munţii si luna. Dar stiti voi, lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scăpat-o de cel mai teribil dintre zmei, Zîna Zînelor se va descurca şi singură-n viaţă, să n-avem noi grija ei. Hai, deci, să facem cale-ntoarsă, că mai avem şi alte persoane pe acasă. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeţi cu tălpile cît l-am tocit ? Şi-n plus vîntul care zgîlţîie de uşă a presărat pe el tărîţe din lună, ca dintr-o păpuşă. Ca să-1 ştim, să nu ne rătăcim. Şi ca să strălucească drumul nostru, sub stele, fantastic, la noapte, cînd l-or linge vulpile de material plastic.</div><div><br /></div><div>Marin Sorescu - Zmeule, nenorocitule</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-82439012337691137002022-04-02T20:58:00.003+03:002022-04-03T00:23:29.671+03:00Sașa Pană - Insurecția de la Zurich, editura Unu, 13 februarie 1934<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="400" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIOvyUPAFtB5DCX22kECL6EOk5ZrvV-arCZcg3S3fWRVsObQ9Wu9yQu2dejZgUoggtp0b9fPAJQfI4kn9K538bvs_yScd9obJCd95MpFr7POlM8ZVgWMzCgCxf5-O6_4G-CFZTftflkWcRNmJVGdh-BcoPtbpnMk8HZb0ZYZ49torgBhb0jL1l3CvEWw/s320/k.jpg" width="240" /></div><div><br /></div> Et puis produire, viser si consciencieu semeni pour rater son but. <div><br /></div><div>JACQUES VACHE</div><br /><br />O soluție de continuitate ca o scufundare urișă de teren în urma unui cataclism desparte literatura și istoria ei. Un hiatus peste care s’au ridicat baricadele minții precum o grădină suspendată a unei semiramide răsturnătoare de valori și principii și de pe care totul a fost trecut prin ochiurile unui ciur inedit. DADA. Exist o literatură dinainte și alta după Dada. <div>Dada n’a fost, n’a vrut și n’a trebuit fi literatură, de loc școală literară, ci numai dadaism. „O pușcă încărcată cu sgomot pur“ (F. Brunea). Dada atotștiutorul a aruncat la gunoi logicul și arta, iar locul lor l-a revendicat pentru <i>idioția pură</i>. Dada, acest inventator al telefonului cu spiritele, a sfîrticat ca un fulger planeta unei arte facile și a unei literaturi în care creierul se mozolia ca într'o baie de gelatină și care asemenea sosului de sgîrciuri mai putea fi conservat doar în răceala de cavou a bibliotecilor cărora hîrtia imprimată se trimite din ordinul unui articol de lege și unde, din ceasul sosirii, i se pecetluiește fișa de încetare din viață. </div><div>Dada, anunță unul din manifestele comune ale grupării, este „amărăciunea care îi cască rîsul peste tot ce a fost făcut consacrat uitat în limbajul nostru în creierul nostru în obiceiurile noastre. El vă zice: iată umanitatea și frumoasele prostii cari au făcut-o fericită pînă la această vîrstă înaintată". </div><br />Epicentrul cataclismului a fost Cabaretul Voltaire din Zurich, în 1916, anul cînd alt cataclism, pregtit în cancelariile legațiilor și ale fabricanților de tunuri, sfîrtica prin continente intestine de pămînt prin cari trebuiau să șiroaie sîngele și 30.000.000 de vieți. Această Europă care ardea ca o romă în jurul Elveției și-a găsit pe planul spiritual corespondență într’un tineret de toate naționalitile doldora de revoltă, refugiat atunci în țara care pe hartă pare o mînuță de copil așezată liniștită pe inima continentului.<div>Ignorînd valorile (așa zise) inamovibile și realitatea și iubind paradoxul, Dada consemna logica și nesiguranța unor ani și anarhia unui început de ev cu spiritele la paroxismul dezechilibrului. Revolta contra viziunii tradiționale și normale a lumii și a realităților, credința că universul e mai miraculos. Astfel, mișcarea își avea un ciment bine turnat prin sinceritatea explozivului din temelii: omenirea își trecea letopiseții pela cea mai abruptă cotitură a vieții.</div><br />In 1916 Tristan Tzara părăsește Romînia. Pînă atunci redactase, în 1912, revista Simbolul la care colaborau <b>Ion Vinea, Emil Isac, Marcel lancu, A. Solocolu, Adrian Maniu</b>. Tzara era la fragedul 16 ani. <div>Urmează un intermezzo. Numele lui apare abia peste trei ani tipărit sub o poemă din <i>Noua Revistă Romînă</i> condusă de Rădulescu-Motru și încă de două ori, tot în 1915, în revista lui Ion Vinea, <i>Chemarea</i>. </div><div><br /></div>Pe cer păsările nemișcate <div>Ca urmele ce lasă muștele </div><div>Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului </div><div>Și-au înflorit pe cărare rămășițele dobitoacelor (Prima strofă din Vacanță în provincie, publicată în Chemarea I, din 4 Octombrie 1915.) </div><div><br /></div><div>Printre manuscrise, mai lasă limbii romîne, înainte de plecare, cinci strofe de pătrunzător și personal Glas.</div><div><br /></div>Zid dărăpănat <div>Eu m’am întrebat </div><div>Astăzi că de ce </div><div>Nu s’a spînzurat </div><div><br /></div><div>Lia, blonda Lie </div><div>Noaptea de-o frînghie </div><div>S’ar fi legănat </div><div>Ca o pară coaptă (Primele două strofe din Glas, publicate în Contimporanul III, 45 din Aprilie 1924)</div><div><br /></div>Dar abia de acum înainte Tristan Tzara trebuia să însemne pentru slova scrisă piatră de hotar. La Zurich, în acel sfîrșit de vară se afla o echipă cosmopolită de tineri a căror conștiință interzicea ideia de război. Prin acest veto antirăzboiu, se găsesc unii dintr’un început. Domnia spiritul lui George Fr. Nicolai care în exil își scria de mult răsunet urmata Biologie a răsboiului. Acești pacifiști fugiți de ororile cari înecaseră continentul erau poeții și pictorii Hans Arp, Hugo Ball creatorul Cabaretului Voltaire, Fritz Baumann, Emmy Hennings care era și talentată „diseuză" (calificativul nu conturează îndeajuns pe această poetă prietenă a lui Hugo Ball și animatoare a ideilor acestuia), Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu aflător acolo pentru studii anterior exodului, Max Oppenheim, Sophie Tauber, Tristan Tzara, H. Zlotky. Dela primul șoc de apropiere, evadații s’au îmbrățișat cum după o cunoaștere dintr’o existență anterioară. <div>Hugo Ball (poreclit Rimbaud ; va trăi și muri în mizerie) a închiriat o sală într’un local din vechiul Zurich, în Nîederdorf. Un local unde burghezul cumsecade (pleonasm) nu intra. Alegerea s’a făcut sub degetul ajutător al providenței; patronul cu care încheie contractul de preluare artistică a localului — denumit imeditat Cabaret Voltaire — era un om călătorit mult prin Africa. Revenise cu o valiză mintală de poezii, cîntece negre și de ritualuri ale triburilor de cari s’a apropiat și cu altă valiză de concrete măști africane. Aceste valize vor fi „materialul de consultat" la alcătuirea programului de cabaret de către poeții entuziasmați pentru o artă pînă atunci după cortina ignoranței. Ball acoperă pereții cu tablouri trimise de Picasso, Arthur Segal (originar din Romînia) și cu altele luate dela prietenii de acolo Marcel lancu și O. van Rees. </div><div>5 Februarie 1916: seara deschiderii. Emmy Hennîngs citește versuri simultaneiste de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara și poeme trimise de Blaise Cendrars. O orhestră de balalaici cîntă arii populare și dansuri rusești.</div>In același an, la 15 mai, apare prima publicație<i> Cabaret Voltaire</i> redactată tot de Hugo Ball și aidoma celor cari îi vor urma — apare la date sporadice. Revistele mișcării au fost discontinue, cîteva numere, cîteva titluri. <div>Muzica neagră și variația celor mai nebănuite improvizații aduceau cu fiecare seară următoare, un public mai dens. Manifestațiile din mîneca de prestidigitator a Cabaretului dospiau în amploare.</div>Acum trebuia grupului acestuia de entuziaști o firmă. Misiune ce și-au luat-o inițiatorii Hugo Ball, Tristan Tzara și Hans Arp. Trebuia un cuvînt cît mai pe măsura manifestațiilor alogice, cuvînt cu sonorități de tam-tam, cuvînt ce să intrige și să însemne indiferent ce și să se pronunțe cît mai identic la Paris, Bucureti, Viena sau restul lumii. Degetul lui Tzara a pipăit vorbele dicționarului, s’a oprit și a aprins fitilul uneia. Cuvîntul a rămas DADA. „Se pretează la calambururi — spune Breton. Chiar de-aceia întrucîtva l’am adoptat”. Da, da deși pentru Dada, nu era egalul lui da (oui-non) pentru că cele mai absurde idei obțineau permisul de circulație ale acestei mișcări. „Admirabilul spirit de revoltă al lui Tzara“ era dinamul manifestărilor de Ia Cabaret Voltaire. După ce se citiau acolo, erau publicate împreună cu picturile cari înoiau pereții, în buletinul <i>Mouvernent Dada</i>, prima revistă după botezul mișcării. <div>Grupul mai organiza spectacole încheiate cu conferințe, expoziții de pictură și desen cubist. Versurile noi, poemele simultaneiste crestau mințile ascultătorilor nedumeriți cu apa tare a noutății. Conferințe explicau tendințele tineretului în febră. Se însămîna entuziasm pentru muzica și dansurile negre. Dragostea pentru arta primitivă a negrilor, înțelegerea și perseverarea întru răspîndirea ei e una din temerarele contribuții ale dadaiștilor. Influența a fost covîrșitoare: curentul pentru arta primitivă a făcut școală. Descoperirea filonului revine lui Dada. </div><div>Tot în 1916 Tristan Tzara tipărește prima carte din Colecția Dada: <i>La premiere aventure celeste de Monsieur Antipyrine</i>, ilustrat de Marcel Iancu. </div><div>În anii 1917, 1918, cu acelaș braț ferm Tzara agita ca un toreador flamura Manifestelor grupării. Cuvintele metal incandescent culegeau efervescente aplauze. El era „cîntărețul plin de farmecul teroarei, oferind licherul poemului în cupa granatelor, explodînd în mîna lumii, statuia ecvestră a unui nou destin... Loviturile de bici pe hoitul unei literaturi înfloriau cicatricele de sidef ale unui trup nou. Fără sinchisire distrugători ai senzurilor, niște porci de cîini, niște adorabili" (Stephan Roll).</div><div><br /></div>Grupul s’a mărit cu Wiking Eggeling creatorul primelor filme cubiste, Otto Flacke, Augusto Giacometti Hauser, Oskar Luthy, Mary Wigrnan. Prin colaborări aderară Guîllaume Apollinaire, Pierre Reverdyi Pierre-Albert Birot — autorul „poemei de urlat și de dansat", poemă generatoare a unui lirism al faptei — adică poeții cari în<i> Soirees de Paris, Nord-Sud</i> și <i>Sic</i> au precedat Dada cu o poezie zis „cubistă", pentru a se recomanda echivalentă picturii lui Picasso. Tristan Tzara redactează Buletinul aproape în întregime și virulente Manifeste „pe cari nicio istorie a literaturii oricît de ostilă mișcării nu le va putea ignora. Profetul Dadaismului apărea la Cabaretul Voltaire cu ochiul impasibil apărat după transparentul monoclu cu panglică lată de moar, sfinx al unei legendare blîndeți“.<div><br /></div>Buletinul îi schimbă titlul cu numele străzii unde locuia Arp: <i>Der Zeltweg</i>. Tzara tipărește a doua și ultima plachetă din Collection Dada care va mai apare la Zurich, <i>Ving-cinq pomes</i>. Hans Arp colaborează cu desene. <br /><br />Poemul Dada? — Luați un ziar, luați nitșe foarfece, alegeți un articol, tâiați-l, luai apoi fiecare cuvînt, puneți-l într'un sac, agitați... și scoateți ca dintr’un săculeț de loton!<div>Altfel, rețeta mai pretindea degetele cu vîrf de retină și cu predestinat magnetism poetic ale lui Tzara. Din urnă fără accidente și plină de măduvă creștea înecată în grație</div><div><br /></div>La chanson d’un dadaiste <div>qui avait dada au coeur </div><div>fatiguait trop son moteur </div><div>qui avait dada au cceur </div><div><br /></div><div>l’ascenseur portait un roi </div><div>lourd fragile autonome </div><div>il coupa son grand bas droit </div><div>l’envoya au pape â rome </div><div><br /></div><div>c’est pourquoi </div><div>l’ascenseur </div><div>n’avait plus dada au cceur </div><div><br /></div><div>mangez du chocolat </div><div>lavez votre cerveau </div><div>dada </div><div>dada </div><div>buvez de l’eau</div><br />la chanson d’un dadaiste <div>qui n’etait ni gal ni triste </div><div>et aimait une bicycliste </div><div>qui n’etait ni gaie ni triste </div><div><br /></div><div>mais l’epoux Ie jour de I’an </div><div>savait tout et dans une crise </div><div>envoya au vatican </div><div>leus deux corps en trois valises (Chanson Dada)</div><div><br /></div>Încă șase strofe în acelaș pur limbaj complectează acest Cîntec Dada din carate inimitabile.<div><br /></div>Prin Dada o literatură vetustă a fost sfîșiată, o literatură ce mai respira din inerția de a reacționa a publicului și a literatorilor să-și înșire altcum slova decît în aceleași batalioane de păduchi. Nimic nu mai sgîria sub căptușală creierul, nu-i punea nici un picior ascuns piedică. Era atîta facilitate în ceiace în anii cari au precedat războiul se numia artă, atîta peltea zaharisită încît azi, ca un alt ou turtit de Columb, insurecția de atunci pare simplă și conformă programului. și totuși, fără ploaia din mitralierele spirituale dela Zurich, fără asasinarea tuturor principiilor tabu, a tuturor zeilor cu picioare de lut văpsite cu alifii simulînd bronzul, fără acest Dada care n’a fost nici nebunie nici cumințenie, gentilul meu burghez, sîngele care circula prin varicele artei s’ar fi sleit prin acea perseverare de a lipsi din cazanul în care fierbea contemporaneitatea, cum se sleiește orice grăsime de porc cultural cînd manometrul personalității arată unul sau mai mulți zero. Dada a lichidat vechile morale, a fost o reacțiune contra trecutului. N’a fost o formulă. Andre Breton i-a zis stare de spirit, iar inventatorul: dictatură a spiritului în contra artei ,,mijloc de expresie“(Tristan Tzara) care se prostitua cu oricine în patul oricărei idei bune, rele, hidoase sau grațioase, necesare sau nu și care nega poezia activitate a spiritului. A fost un veto pe care în anii de holocaust al continentelor și din ei iscat asemeni unei unde sismice, cînd în restul lumii era interzis un cuvînt mai răspicat rostit, tineretul concentrat la Zurich îl svîrlia cu pumnul în fruntea ca o admirabilă felie de dovleac a Domnului Poet, a Marelui Romancier și a Grațioasei Pictorițe specializată în ochiul-boului și auto-portrete languroase. Din aceiaș Elveție care a gestat și revoluția socială, din aceiași Eleveție care mai tîrziu a cercat să adăpostiască o centrală a păcii, a pornit cu furie idoloclastă și declarația de război contra artei de pastișă. A fost o revoluție estetică, individuală — fără pseudopozi în massa cititorilor — fără menirea de a construi, ci doar a trece prin etuvă. Umbra unui nihilism: „cu unitatea de măsură Eternitatea, orice acțiune este este zădarnică" (Tristan Tzara). Ideie de negație, logică în acei ani, pe care o regăsim mai dură și la Breton: „E inadmisibil că un om lasă vreo urmă prin trecerea sa pe pămînt".<div><br /><div>Supusă roentgenului dadaiștilor, preacurvia artei a fost denunțată fără genuflexiunile adjectivelor gentile: ca pe o placă radiografică, sulimanurile cari ascundeau cabotinismul odată spălate, scheletul rămîne hidos de artificial. Dada? Reacțiunea unor temperamente cari aruncă lestul sfintei tradiții în podul cu scaune scoase din uz. Cuvintele încep să fie alăturate rupte din chingile gramaticei și goale de senz să activeze în poem „prin simpla lor putere evocatoare în lumina unei magii tot atît de dificil de sezizat cît și de exprimat” (Tristan Tzara) în contra poeziei mijloc de expresie și pentru poezia activitate a spiritului. Fiind dictat de spirit nu va putea fi explicat. „Ne repugna dealtfel a o explica" (Tzara). Numai depărtîndu-se de limbaj și de forma sa, poezia putea ajunge acolo și tot Tzara adaugă „dacă Dada nu s'a putut lipsi de limbaj, el a constatat îndeajuns greutățile și piedicile ce pune la eliberarea poeziei". Iar Andre Breton acuză pe oameni de greșala monstruoasă care îi face „să creadă că limbajul e născut pentru a le ușura legăturile reciproce". Deaceia au apărut în <i>Cannibale</i> alfabetul sub forma unei poeme de Aragon intitulat <i>Suicide</i> și un extras de adrese din cartea de telefon cu titlul Psst semnat de Breton. </div><div><br /></div><div>Umorul component a dadaismului trebuie primit așa cum l’a înțeles Jacques Vache: „un sens de 1’inutilite theatrale et sans joie de tout, quand on sait“. </div><div>Aceste manifestări, „rețeta" poeziei Dada, „sînt afirmarea că opera poetică n’are valoare statică, poemul nefiind scopul poeziei, acesta putînd foarte bine exista aiurea" (T. Tzara). Drastică și necesară luare de sînge din trupul pletoric la sufocație al Literaturii și, pentru Artiștii ghiftuiți cu Artă cel mai de efect emetic. Emile Bouvier numește dadaismul „o criză de creștere". Dar Bouvier e universitar cu cîmpul vizual pătat de cenzura insuficienței de a înțelege (ca și un alt mîzgălitor pe hîrtie a unei Histoire de Dada) cea mai radicală mișcare, cel mai caustic burete. </div><div><br /></div><div>Pentru noi, din perspectiva celor aproape două decenii, Dada se definește CHINTESENȚA SUPREMEI INTELIGENȚE DESLÂNȚUITÂ PRINTR’O SUPREMĂ LIBERTATE A SPIRITULUI.</div></div><div>__________________</div>Nu există început, nu tremurăm și nu sîntem sentimentali; vînt năprasnic, sfîșiem rufele norilor și ale rugăciunilor și pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea. Preparăm suprapresiunea unui doliu și înlocuim lacrimile prin sirene întinse dela un continent la altul. Revoltă totală pînă la anarhie, fără degetul pe buze al moralei: „Dada știe tot Dada scuipă tot". Nu se clădește pe un cuvînt sensibilitatea; construcția toată, convergentă perfecțiunii care plictisește, ideii stagnante ca o mocirlă de aur, produs omenesc relativ. Opera de artă nu trebuie să fie însăși frumuseța, fiind astfel un cadavru; nu trebuie să fie nici veselă, nici tristă, nici clară, nici obscură, nici să bucure sau să maltrateze individualitățile servindu-!e budinca aureolelor sfinte sau sudoarea unei curse cabrate peste atmosferă, O operă nu e niciodată frumoasă prin decret.<div>______________________</div><div><br /></div>Armistițiul. Sfîrșitul rzboiului. Ultima tipăritură în Elveția a grupului s’a numit <i>Anthologie Dada</i>. I-am văzut coperta de sînge; sus la stînga, cunună o gravură de Hans Arp, Elegant tipărit, ca și precedentele. Din străinătate trimiseseră pentru prima oară colaborări Aragon, Andre Breton, Cocteau, Chirico, Hausman, Paul Klee, Radiguet, G. Ribemont-Dessaignes, Ph. Soupault. O antologie — nu cîntec de lebădă, ci cortina după primul act Dada. <div>La Paris, Dada continuă după dislocare prin revistele <i>Cannibale</i>, prima serie din <i>Litterature </i>(așa numită prin antifrază) cerînd „independența artistului și opere pentru totdeauna neînțelese”. Se convoacă conferințe-întruniri cu programul </div><div><br /></div><div>Antiliteratură Dada </div><div>Antimuzică Dada </div><div>Antipictură Dada.</div><br />Organizatorii cîntau, vorbiau, ciocniau talgere și publicul aștepta, aștepta altceva decît vacarm. Or, programul Dada se consumase. Din aceiaș linie de demonstrație a caducității unei anume poezii (poezie-artă, poezie-frumuseță statică, poezie raft de băcănie sau chiar de farmacie), la un matineu (galeria Montaigne) al revistei<i> Litterature</i>, Tzara citește un articol de ziar în timp ce o sonerie îi acoperă glasul și Picabia expune pe o tablă neagră un desen pe care îl șterge în fața publicului nedumerit. Revolta auditoriului contra unor inși pe cari îi socotia la locul lor într’un ospiciu, complecta manifestațiile Dada ca o mănușă degetele. Intervenția poliției era uneori epilogul. Alteori, un public în majoritate de literați era apostrofat dela tribună: Sînteți toți niște dobitoci. Sînteți toi președinți ai mișcării Dada! Prima manifestare din aceast serie s’a ținut la Salonul Independenților la 5 Februarie 1920. Un neofit al dadaismului, medicul neurolog Andre Breton, întors de pe front spunea: <div>„<i>Cubismul a fost o coală de pictură, futurismul o mișcare politică; Dada este o stare de spirit. A opune unul altuia înseamnă ingnoranță sau rea credință. Libera credință în materie religioasă nu seamănă unei biserici. Dada e libera gîndire artistică. Cît timp se vor recita în școli rugăciuni sub forma
explicărilor de texte și se vor face plimbări în muzeie vom
striga contra despotismului și vom căuta să turburăm
ceremonia.
Dada nu se dă nimnui, nici iubirii, nici muncii“.</i></div><br /><br />Familia Dada crescuse. Manifestul <i>Dada souleve tout</i> din 12 Ianuarie 1921 e semnat de E. Varese, Tristan Tzara, Ph. Soupault, Soubeyran, J. Rigaut, G. Ribemont-Dessaignes, M. Ray, F. Picabia, B. Peret, C. Pansaers, R. Huelsenbeck, J. Evola, Max Ernst, Paul Eluard, Suz. Duchamp, M. Duchamp, Croii, G. Cantarelli, Marg. Buffet, Gab. Buffet, A. Breton, Beargeld, Arp, W. C. Arensberg, L. Aragon. Lipsesc Andre Gide și Paul Valery cari în urmă cu doi ani colaborau la<i> Litterature</i>. Acesta din urmă cu aforisme perfect mulate pe spiritul Dada, precum ,,cea mai mică ștersătură violentează spontanul”, iar perturbatorul Gide, se întreba: ,,Âh ! Cine va libera spiritul nostru de lanuțrile greoaie ale logicei?“.<div>..............................</div><div><br /></div>Adevărații Dada sînt contra lui Dada“, sau cum scria J. L. Blanche „Dada ne subsistera qu’en cessant d’etre”. Nevrînd nimic, disprețuind toate sistemele „literare” vor disprețui și propria lor revoltă cînd va deveni rețetă. Se auto-intoxicaseră devenind proprii lor sclavi. Lui Philippe Soupault îi plăcea mai mult să i se spună Philippe Dada. <div><br /></div><div>La Weimar, într’o conferință rostită în 1922, Tristan Tzara declară: „<b>Ne separăm, demisionăm. Primul care își dă demisia din mișcarea Dada sînt eu</b>“. Declarația, s’ar părea de deces, e scrisă și rostită de însuși șeful mișcării într’un oraș din Germania, după ce — simplă coincidență — la strămutarea grupului de pe malurile lacului Zurich la Paris s’a susținut cu o adorabil rea credință că mișcarea de libertate artistică sintetizată în Dada e instrumentul finanței germane pentru destrămarea Franței victorioase.</div><div><br /></div>La 1 Decembrie 1924 apare primul număr din <i>La revolution surrealiste</i>. Un nou grup, o nouă antegardă. Porțile i le deschisese Dada: după negarea logicului, sentimentalului, dictatura spiritului lăsase singură realitate subconștientul, acel lacăt secret, nebănuit, acea țesătură care nu minte și în care suprarealiștii își vor cufunda gălețile de exploratori ai unor forțe ignorate. Nu scrisese deja Dostoewski în „<i>Vocea subpmînteană</i>” sau în alt roman al său: „Admit că de două ori două patru e un lucru excelent, dar ca să laud totul, vă voi zice că de două ori cinci e deasemenea un lucru fermecător".<div><br /></div><div>Textele suprarealiste vor fi într’un limbaj evocator sudat din însăși materia din care sînt plăsmuite visele, Pași inconzistenți pe trepte suspendate printre insule neverosimile cu faună și fructe magice. Invulnerabile rostogoliri în abis în secunda plină cît un ev de perepeții mai mult decît reale. Imponderabil kaleidoscop; mereu împrospătat vocabularul de nabab risipitor, un „talaz de vise“ (Aragon). Va fi o nouă ofensivă, individualistă la începutul ei, fiindcă de brațele noilor chinuiți ai spiritului, cari în parte erau cei de eri, au crescut în primii ani de pace, dezordinea și nesiguranța. </div><div>Dar în revista aceleiași grupări, peste un deceniu, Tristan Tzara, care se va afla acolo pentru că între Dada și suprarealism e continuitate și întrepătrundere (nu o continuitate flască, ci de swinguri uneori violente și determinante), termina un tablou al poeziei actuale adoptînd fraza lui Lautreamont: „<b>l’art doit etre fait par tous, non par un</b>". </div><div><br /></div><div><b>Sașa Pană</b></div><div><b><br /></b></div><div>din volumul Primele poeme ale lui Tristan Tzara, apărut la editura Unu, București, 13 februarie, 1934</div><div><br /></div><b>Sașa Pană</b> a îngrijit în 1969 ,,Antologia literaturii române de avangardă", în 1973 apărăndu-i volumul autobiografic ,,Născut în '02. Memorii-file de jurnal--evocări". Sașa s-a născut în 1902 în București, tatăl său fiind medic, își începe studiile secundare la Dorohoi și le finalizează la ,,Liceul Matei Basarab" din București în 1921. Intră la Facultatea de medicină, primii doi ani la Iași și în același timp, simultan, urmează Institutul medico-militar din București, obținând diploma de medic militar(1927). Aproape de finalizarea studiilor a încercat chiar să se sinucidă. A fost medic militar ajungând chiar medic-șef al garnizoanei București. A editat, din sacrificarea soldei, revista ,,UNU" și a fondat editura cu același nume, pentru a publica operele lui Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll, Ilarie Voronca pentru sprijinirea mișcării de avangardă. <div><br /></div><div>(detalii oferite de domnul Petrus Dincă)</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-18110017265869345882022-04-02T17:20:00.007+03:002022-04-02T17:20:52.379+03:00Marin Sorescu - Marea, o apă folositoare<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><tbody><tr><td style="text-align: center;"><img border="0" data-original-height="420" data-original-width="529" height="254" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhZAsUjulaI2zW-qD-3h8I9fd9o2XZV9DPDaJCJ5seNJysmcOcn87QNzNluDg5_Wo9Go9-M1dIFKetLOdvNCtXYbkP-5IXV72-jQDUThkS8x1JrqHzItJgVsuXUTwiaaOGDVETXzHI631qoDjfACkoS1qzzWThOFdOFw_QHFO-ToglCNz2M9hjPCidcEg/s320/f.jpg" style="margin-left: auto; margin-right: auto;" width="320" /></td></tr><tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Sunetul mării, Sabin Bălașa</i></td></tr></tbody></table><div><br /></div> Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcînd palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş. Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. Așa le merge gura: „Ce faci?" „Unde te duci?" „Stai aici!" Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. Dar acum aţi venit cu mine şi eu, ştiţi, nu fac scandal. 0 să vă explic marea, val cu val. Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi pînă în zare.Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aia nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă: fîş, fîş, ca la un fel de săniuş. Dar mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sînt aici mulţi ca iarba. Şi cresc singuri, cum îmi creşte mie barba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cîntă pe lîngă Insula de Coral. Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adîncă înoată nişte peşti urîţi, atît de urîţi, că nici ei între ei nu se mănîncă. Porcul de mare rîmă algele pe lîngă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cît luna. N-am o undiţă la-ndemînă, că acum aş prinde una. Dar, mai bine, hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările toate au pe fundul lor numai palate. Oamenii au scos cu nişte frînghii palatele din mare, să mai stea şi pe pămînt în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. în port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sînt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele, îşi aprind ţigarea şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta—ce înaltă-i e talia!—se vede în toată lumea, pînă la Mangalia. Cînd marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă „sezon de furtună". Atunci pe plajă nu mai stai, sugînd dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă de ne sfîrîie picioarele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii. Dar să ştiţi, copii : ce e prea mult strică în viaţă, cum scrie şi pe borcanul de dulceaţă. Deci să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.<div><br /></div><div>Marin Sorescu - Marea, o apă folositoare, din volumul Unde fugim de acasă</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-75024924293040379502022-03-30T21:12:00.004+03:002022-03-30T21:12:50.684+03:00Nicolae Steinhardt - În atenția tinerilor poeți debutanți<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="350" data-original-width="620" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRxKxGRRYrXZFI9_lXYzv01i1G544_z_X4eqbReiMyBSOo4_0Fkwz8oBrmkwvXkYHFIEs9y9a3kTvWZmdvZ1QdH1mtGLDK76piRlzS5KmLZVVmSIQHFnNegQZVbxBggbH5vXTIGzmC14861mnrjmM3G10LGWvePCT2sgJTAnUl-g6pQL4YkI4b6zZevw/s320/b.jpg" width="320" /></div><div><br /></div><br /> Vă îndemn să faceți poezii, dar nu imitând, nu maimuțărindu-vă. Scrieți ce vreți voi, ce vă vine vouă în minte, în suflet și-n imaginație, mai bine banalități sau extravaganțe, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii, chiar bazaconii, enormități, dar ele să fie ale voastre. Nu pierdeți nicicând din vedere pericolul imităției, mereu la pândă, nu mai puțin de veghe decât spinul din calea voinicului, tendință tot atât de firească omului ca și maimuței... Nu repetați, nu imitați... Să șțiți că ușor nu vă va fi, câtuși de puțin. Veți avea de luptat cu artificialitatea, vrăjmaș tenace.Nu scrieți spre a face plăcere altora; colegilor, profesorilor, prietenilor, vreunei fete/băiat etc. ci numai vouă înșivă. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are să spună. <div>Gustave Flaubert spunea că pentru un scriitor singura posibilitate, singura șansă de a realiza ceva frumos și valabil este să aștearnă pe hârtie numai ceea ce-i place lui. Iată verificarea: să-ți placă, să fii mulțumit în primul rând tu însuți. Fiți din acest punct de vedere egoiști; străduiți-vă să „dați" numai lucruri pe care le veți fi scris cu plăcere, cu ochii cugetători ai inimii îndreptați spre lăuntrul vostru.<br />Cuvântul poet este de origine greacă, el se trage dintr-un verb (poiein) care înseamnă „a face". Auziți, iubiți poeți începători? Poetul așadar, nu este acel care imită, care copiază ori reproduce după model, după șablon; el este acel care născocește, face, creează. Poetul e făcătorul. Nimănui verbul acesta extraordinar - a face -, niciunei alte îndeletniciri nu-i este mai propriu. Nimeni nu-l poate întrebuința în mod mai legitim și cu mai multă autoritate decât poetul.<br />De aceea și este, pe drept cuvânt, poetul o ființă mândră și curajoasă. El scoate din neant existență, ritm, armonie și frumusețe..."<br /><br />Nicolae Steinhardt- Monolog polifonic</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-83010965552777593962022-03-30T00:53:00.001+03:002022-03-30T00:53:31.981+03:00Radu Tudoran - Bombardamentul <div class="separator"><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="957" data-original-width="1440" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQ8Y58rE0JDlKlTf-2olHhRGF8R6EgsBuSpB3pEfilqjzGhMiGYiIvGseqFtqhHnHel9-Prsxm3e4_cwXx3OD0hTEAhmB0NIbbnMeE3xjpXBOqSsg9iihRBMAom5MiWEjM5o17WJtJYrjeXNhweUL1Rc6cGQ6NruCsrE6zF2tdOhCyXVhfGL-js27FMw/s320/pp.jpg" width="320" /></div></div><div><br /></div><div><br /></div>La poarta școlii flutura un steag mare, alb cu cruce roșie. Copiii se opriră nedumeriți în fața șirului lung de autocamioane cu coviltire cenușii, care, nemaiîncăpând în curte se înșirau pe stradă, până după colț. Apăruseră pe neașteptate în prima dimineața de toamnă, parcă dinadins în ziua când ar fi trebuit să înceapă școala. Printre zăbrelele gardului, copiii văzură în curte oameni în halate albe purtând tărgi. Nu era greu de bănuit ce se întâmplă acolo, însă ei nu îndrăzniră să plece fără o vorbă de la cineva. Și cum nimeni dinăuntru nu-i băga în seamă, rămaseră multă vreme la poartă, privind cum se transportau răniții. Abia târziu, un zvon pornit de la director, că școala nu se mai deschide, îi făcu să se risipească. Dar<br />plecând, mai întoarseră din mas capul, neîncrezători, cu un fel de neliniște, temându-se parcă să nu-i cheme înapoi. Numai la colțul străzii, când gardul cărămiziu dispăru, răsuflată ușurați și abia atunci bucuria îi cuprinse cu adevărat. <div>Dușumelile sălilor întunecoase și reci ale școlii de care fugeau, erau năclăite de sânge; în lungul coridoarelor răzbăteau vaietele unor dureri noi, mature; dar copiii ignorau suferința trupurilor sfârtecate, de aceea steagul cu cruce roșie, de la poartă, nu avea pentru ei semnificația adevărată, ci una sărbătorească. </div><div>Așa că se îndreptară gălăgioși spre maidanele de la barieră, pentru a regăsi în bălării toate jocurile și frumusețile vacanței. Alții merseră mai departe, la fabrică. Antone, mecanicul de la rafinărie, plecase de mult și acum nimeni nu-i mai împiedica pe copii să se joace în curtea lui plină de mașini, cu cazane și cu atâtea lucruri miraculoase. </div><div>Nevasta mecanicului, Emma, o poloneză blajină, cu părul galben și cu ochii albicioși, iubea copiii și-i lăsa să se joace. Avea și ea doi băieți, cam palizi și cam speriați, pe care era bucuroasă să-i vadă amestecându-se între micile haimanale din oraș. Înainte, când mecanicul venea din fabrică, copiii o rupeau la fugă, peste gard, curtea se golea într-o clipă și cei doi micuți rămâneau părăsiți, tremurând, în vârful grămezii de fiare vechi din spatele casei.Nu era om rău mecanicul, dar chipul lui înnegrit de funingine, mereu încruntat, îl făcuse să fie temut pe nedrept, chiar de copiii mai mari. Niciunul nu avea curajul să-l înfrunte când îl vedeau venind încetișor spre casă, de aceea, oricâte minuni ar fi ascuns curtea cu mașini și cu fiare vechi, stăteau acolo tot cu frica în sân și puși pe fugă.</div><div>Pe la mijlocul verii, aflară însă că mecanicul o să plece, așa cum multă lume pleca din oraș, dar nu le veni a crede până nu-1 văzură îndreptându-se spre gară; blânda Emma și cei doi micuți îl conduceau, ținându-se de pulpanele hainei lui militărești.</div><div>Era o zi frumoasă, plină de soare și de soldați. Războiul începea, ca întotdeauna, cu cântece și cu flori. Răniții începură să curgă abia mai târziu; atunci cântecele încetară. Iar când școlile fură transformate în spitale, copiii se bucurară de vacanța nouă, tot așa cum se bucuraseră de plecarea mecanicului Antone. Într-o noapte, orașul trecu din somn, în spaimă. Clopotele bisericilor sunară, ca pentru o sărbătoare lugubră. Din întunericul văzduhului cădea peste acoperișuri, amenințător, un ciudat sforăit metalic. Deodată, de jos țâșniră șuvițe de lumină și brăzdară neliniștite cerul. Apoi se auziră bubuituri asurzitoare, spre gară, spre uzină, spre rafinărie. Huruitul înfricoșător se scurse pe cerul negru, pe deasupra orașului. Când reflectoarele reușiră să-l prindă în fascicolul lor orbitor, zepelinul era departe, mic, albicios, ca o molie argintie, ca un un bicisnic parazit al cerului. </div><div>A doua zi, la ferestre se lipi hârtie albastră și oamenii așteptară venirea nopții, cu inimile strinse. Emma își luă copiii de mână și-i duse la biserică, să-i închine la icoane, ca să le treacă spaima. O bombă căzuse pe drumul de lângă fabrică, și o schijă sărise până în spatele casei, în grămada de fierăraie. Era o bucată de oțel lucios, colțuroasă și înfiorătoare. Andrei, băiatul cel mai mare al mecanicului, cuprins de o îndrăzneală neașteptată ascunse schija în sân, le-o arătă copiilor, la joacă și le povesti grozăvia bombardamentului de peste noapte. Nimeni nu se îndoia că Andrei spunea adevărul, se știa doar, în tot orașul, că zepelinul aruncase bombe la rafinărie. Și apoi, bucata aceea de metal ucigător era o dovadă atât de impresionantă, încât chiar copiii cei mai trufași îl priviră pe Andrei ca pe eroul cartierului.</div><div>După câteva zile, zepelinul zbură pe deasupra orașului în plină amiază, aruncă iarăși bombe la gară și la uzină. O femeie căzu ucisă, iar unui copil îi fură retezate picioarele. Peste două zile copilul muri la spital și atunci maică-sa veni pe locul unde căzuse bomba, gândind că va găsi acolo picioarele retezate, să le îngroape. Când fapta se află în oraș, celelalte mame se cutremurară, iar bărbații plecară fruntea, pc gânduri.</div><div>Pe urmă începură să vină aeroplane. Se spunea că zepelinul a fost lovit de obuze, la București și că încercând să scape înspre Giurgiu, a căzut în Dunăre. Aeroplanele veneau uneori câte unul, alteori două, trei și chiar mai multe și aruncau bombe cam în aceleași locuri. Oamenii știau acum să fugă și rar se întâmpla să mai lovească pe vreunul. Dar într-o zi bombardară târgul de vite, în marginea orașului, unde nimeni nu se aștepta. Oamenii mai avură timp să fugă și nu fură uciși prea mulți, vitele însă, priponite în țarcuri ori înjugate la căruțe, fură jalnic strivite de bombele care cădeau în plin. Erau trei aeroplane mari, greoaie. Și când să plece, tunurile, care trăgeau întruna, doborâră unul din ele. S-a văzut o aripă färimițându-se, apoi aeroplanul începu a se roti, din ce în ce mai iute și deodată, așezându-se cu botul în jos, porni ca un bolovan spre pământ. Tunarii care s-au dus acolo în grabă, au găsit sub sfărâmături cinci trupuri zdrobite. Numai unul din aviatori mai răsufla și pe acela, miloși, l-au dus cu targa la spital. </div><div>Când faptele s-au aflat în oraș, lumea s-a adunat în piață, bucurându-se, socotind că de acum înainte n-o să le mai dea mâna aeroplanelor să vină ca la ele acasă. Iar unii strigau că nu-i drept să fie îngrijit neamțul la spital, ci să fie spânzurat în fața primăriei.</div><div>Cam atunci se întâmplă ca băieții să găsească între fiarele din curtea mecanicului, o pușcă veche, ruginită. Împinși de același spirit răzbunător care stăpânea orașul, hotăriră să se folosească de ea pentru a împușca un neamț. Nu puteau, firește, să se gândească la acela din spital, deși de acolo le venea îndârjirea. Dar un neamț trebuia găsit neapărat, în altă parte. Și nu le fu greu să îl aleagă pe băiatul cel mic al mecanicului, fiindcă îl chema Peter. Andrei nu se împotrivi, știa că nu este vorba decât de un joc. Pentru a se învoi atât de ușor, mai ajutase însă și un pic de ciudă pe care o nutrea mezinului. Fără să fi fost o mamă rea, blânda Emma îl iubea parcă mai mult pe cel mic. Peter purta numele bunicului, tatăl ei, și-i amintea astfel de familia părăsită și de patrie, pe care nu le putea uita ușor. Îi amintea nu numai de bătrânul cu mustăți mari, albe, cu părul cărunt lins pe tâmple și adus lung la ceafă. Îi amintea satul de mineri silezieni, de unde o luase Antone; îi amintea surorile albe și triste și strigătele păstorilor care își adunau turmele când coborau din munți; îi amintea frații blonzi și tăcuți și bocetele mamei când frații piereau unul câte unul, în galerii surpate.</div><div>Emma căuta cu toată puterea inimii să-și împartă dragostea deopotrivă, între amândoi copiii, însă niciodată cel mare nu se apropia de dânsa cât micuțul Peter. Andrei era la fel de palid ca mezinul, dar în înfățișare avea ceva din încruntarea tatălui său. Anii îi înăspreau privirea și Emma îl vedea astfel depărtându-se de dânsa din ce în ce mai mult.</div><div>Lui Andrei nu-i fu greu să-și ademenească fratele în fundul grădinii. Dar de acolo înainte, lucrurile s-au cam încurcat. Judecata a mers încâlcit. Gâgu, băiatul limonagiului, care făcea pe procurorul, nu știa bine ce trebuie să spună. Văzuse un astfel de proces într-un film de spionaj, dar faptele nu se potriveau întocmai; și-apoi cum să ții minte atâtea, să le spui pe nerăsuflate? </div><div>Unul dintre copii, nemulțumit, strigă furios ca acuzatul să fie împușcat. Peter Începu să plângă și atunci Gâgu, făcându-i-se milă, nu mai vru să se joace. În locul lui a trebuit să treacă Andrei; el reuși să povestească o mulțime de fapte monstruoase pe care i le atribui, fără milă, acuzatului. Peter asculta speriat; era prea mic pentru a înțelege bine ce spunea Andrei, dar înfățișarea lui răzbunătoare îl făcu să izbucnească din nou în plâns și numai cu greu putu fi sfârșită judecata. Acuzatul fu condamnat la moarte pentru că aruncase bombe asupra orașului.</div><div>― Bine! bâigui Peter. Acuma vreau acasă! </div><div>Însă cazna nu se terminase; urma execuția.Deși s-ar fi cuvenit ca vinovatul să-și sape singur groapa, trebuiră să renunțe.Lasă că nu găsiseră nici lopată, nici cazma, dar băiatul bâzâia așa de rău, încât nu se mai înțelegea nimeni cu el. Cum nu voia cu niciun chip să stea locului, hotăriră să-l lege de un copac. </div><div>În timp ce Andrei se duse să caute frânghie, Nică Desculțu, care era băiat de dulgher înjghebă din două capete de scândură o cruce; văzând-o, copiii se fâstâciră. Peter fu legat de un salcâm în fundul grădinii, apoi se așezară în fața lui, la zece pași. La mijloc îl puseră pe Lațcu, un găligan, de trei ori repetent în clasa a patra, crescut atât de înalt că nu mai avea loc în bancă și putea să-l privească pe domnul în creștet. Dintre toți, el singur avea atâta putere ca să ridice pușca la ochi.</div><div>Când socoti că execuția poate începe, Gâgu, acum din nou pornit împotriva neamțului, făcu un pas în lături și, întocmai ca la cinematograf, cu o voce care tuturor copiilor li se păru înfiorătoare, comandă:</div><div>― Laa, ochi!</div><div>Dar când Lațcu ridică pușca, Peter începu să se zbată și să plângă atât desfâșietor, încât toți se priviră încurcați.</div><div>― Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Mamă! Scapă-mă mamă! se văita copilul.<br />S-ar fi putut să audă cineva.</div><div>― Tacă-ți gura, prostule! îl mustră aspru frate-su.</div><div>― Nu vreau să mor! Duceți-mă la mama! La mama! continua să urle Peter, înecat de plâns.</div><div>― Dacă nu taci, te pleznesc! îl amenință Andrei, apropiindu-se furios de el. Dar nici această amenințare nu folosi: Peter plângea zbuciumat.</div><div>― Să-l lăsăm, spuse Lațcu, coborând înduioșat pușca.</div><div>― Am să te împușc pe tine în locul lui! strigă Gâgu.</div><div>Lațcu rânji prostește, din colțul gurii mari și intimidat, tăcu.</div><div>― O să-l legăm la ochi, hotărî Gâgu. Poate așa are să tacă.</div><div>― Bine! încuviință Andrei, scoțând batista din buzunar. Să-l legăm!</div><div>Peter continua să plângă nesecat: lacrimile i se scurgeau gârlă, pe gulerul hăinuței.</div><div>― Nu te mai jeli, că nu te împușcă nimeni! căută să-l liniștească Andrei. Doar o să te legăm la ochi. Ne jucăm de-a baba-oarba. </div><div>În clipa aceea, un șuier ascuțit plezni cerul; sirena fabricii icnise într-un semnal speriat îndată, dinspre oraș, se auziră clopotele bătând.</div><div>Copiii înlemniră. Seninul cerului de toamnă se crispase deodată. Dinspre miazăzi se auzea huruitul îndepărtat al motoarelor.</div><div>― Aeroplanele! strigară toți în aceeași clipă. </div><div>Aeroplanele veneau să bombardeze fabrica. Bombele aveau să cadă aici, aproape, la câțiva pași, în spatele gardului sau poate chiar dincoace de el. Spaima plezni deodată în sufletele tuturor, făcându-i să se năpustească spre portița grădinii. Săriră în goană șanțul, se prăvăliră în praful șoselei, spre podul betonat al căii ferate. Aeroplanele se apropiau, huruitul lor părea al unor mori zburătoare măcinând schelete, că era plin văzduhul de ele.</div><div>― Aeroplanele! strigau copiii, zăpăciți, rostogolindu-se din șanțul șoselei spre podeț. Unul își sfâșiase pulpa într-un cui, la gard; altul își julise obrazul alunecând în grămada de pietriș de pe marginea șoselei. Lațcu se împiedică în pușca pe care o târa prostește după el și căzu între șinele căii ferate.</div><div>― Aeroplanele! Aeroplanele! Ce faci? strigară copiii ajunși sub podeț, văzând că Andrei se oprise, galben, în mijlocul drumului.</div><div>O bubuitură asurzitore le acoperi vocile speriate. Apoi se auzi încă obubuitură, două, trei, mai multe, una după alta; bombardau gara de sud. Între explozii, zgomotul motoarelor se auzea tot mai puternic. Andrei înțepenise în mijlocul șoselei. Era palid și tot corpul îi tremura. Copiii îl văzură pornind înapoi, spre grădină, într-o goană înebunită.</div><div>― Unde te duci? îi strigară. Întoarce-te! Aeroplanele vin la fabrică!</div><div>Dar Andrei nu lua seama la strigătele lor. Făcea din fugă semne disperate.</div><div>― Peter! strigă deodată Gâgu, dezmeticindu-se.</div><div>Toți copiii îngălbeniră.<br />Peter se smucise atât încât sforile îi intraseră în came și îl ardeau ca un fier roșu; acum nu mai putea face nicio mișcare. Privi îndobitocit la Andrei care se repezise pe portița grădinii. Printre lacrimile înghețate îl vedea apropiindu-se, crescând repede. Atunci i se păru că fratele său înfățișa ceva neînchipuit de mare, de puternic și de bun. Era poate ceea ce oamenii numeau Dumnezeu. Dar deodată, Andrei se opri. Peter îl văzu cum încerca să facă un pas înainte, apoi unul înapoi. După aceea, privi înspăimântat în sus. Huruitul părea că s-a oprit deasupra, în creștet, greu cât tot pământul. Atât de bine se vedea că aeroplanele erau exact deasupra, încât judecata se topea și creierul rămânea gol. Peter îl văzu pe Andrei zbătându-se să sfârșească mișcarea, înainte sau înapoi, se clătina ca un om beat, dând din mâini în neștire. Apoi, ceea ce urmă fu scurt și mai simplu decât orice așteptare. Peter nu văzu decât o erupție neagră, aproape de locul unde era Andrei: o tâșnitură conică, spre cer. Un trăsnet îi repezi capul înapoi, de trunchiul copacului. Orbit, nu mai văzu nimic. Un val de aer cu țărână fărâmițată îi plesni fața, iar trunchiul copacului pârâi deasupra creștetului. Câteva așchii se desprinseră și-i căzură de aproape, fără putere, în cap. Apoi la fel de brusc cum venise explozia, se făcu liniște. Peter credea că murise. Niciodată nu-și închipuise că era așa de ușor, nu simțea nicio durere, nici măcar usturimea legăturilor intrate în carne, și era mândru că izbutise să moară fără să plângă. Numai pentru maică-sa îl încercă în treacăt puțină milă.<br />O clipă mai târziu auzi țipete peste drum; câțiva oameni alergau înspăimântați. Atunci deschise ochii fără voie și, uimit, se găsi în același loc unde firul gândurilor și viața se rupseseră. Cineva alerga din spre casă, altcineva dinspre calea ferată. I se păru că recunoaște figuri și glasuri și atunci înțelese că firul rupt al vieții încearcă să se înoade la loc. Vedea oameni alergând besmetici, făcând gesturi de spaimă. </div><div>Pe cine căutau în grădină? Vroiau să-l pedepsească? Făcuse o faptă rea? Ochii i se rotiră nedumeriți în orbite și deodată înțepeniră într-un punct, dilatați până dincolo de groază. În fața lui, la câțiva pași, explozia aruncase o frântură din trupul ciopârțit al lui Andrei: o bucată de braț, însângerată. Iar alături, capul rămas întreg, păstrase expresia de teamă și de nehotărâre din ultimul moment. Peter văzu ochii privindu-1 fix, din iarbă. Peter vru să țipe, dar nu putu să scoată decât un sunet sec, pe care nu-I auzi nimeni. </div><div>Apoi frigurile îl cuprinseră dintr-odată, din toate părțile corpului, hâțânându-1 în legăturile care îi tăiau carnea. Nu mai simțea însă usturimea pielii chinuite: ar fivrut doar să poată vorbi, să-i cheme, să le arate. Oamenii se apropiau în fugă: lucrători de la fabrică, agentul cu cruce roșie, o targă. Făceau toți aceleași gesturi pline de groază și de desnădejde. Iar Peter încerca să le vorbească din ochi, să le arate mădularele risipite în iarbă, pe care ei nu le vedeau…</div><div><br />1934 1939<br /></div><br />Radu TudoranAdina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-9224832466680486652022-03-28T22:37:00.003+03:002022-03-28T22:37:54.198+03:00Radu Tudoran - Șase monede albe<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="1496" data-original-width="1500" height="319" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjjY90kZ_E6NGxFGA0dY1BrgqAT6sSgQB0qsxnMZpZth1zM4ziqN5k1qF-wBNVbfku5EldkACFw5FzCDwaqQ8M0yFPTbkoPmVwoVehCsMWsCf5jgqRc36GP-5T1dXszs7-TPDu_akVygQW6a4fxLWXc_OS5osvueM_45rRKkvN6IMieH2bGm2Tgb6Ju8A/s320/t.jpg" width="320" /></div><br /><div><br /></div> Când simțise mâna străină alunecându-i sub fustă și ridicându-se pe coapse cu o stăruință pe care nu o putea opri, Ania protestase slab, parcă plictisită că trebuie să se folosească mereu de aceleași vorbe neconvingătoare:– Nu, nu! Te rog nu! Fie-ți milă de o biată fetiță nevinovată!<br />Dar bărbatul părea că nu aude glasul miorlăit al fetei. Mâinile lui căutau tremurând rufăria, pentru a o îndepărta. Ania simți apăsând-o supărător în obraz bărbia țepoasă a omului, în timp ce respirația lui aprinsă o ardea în ureche. Încercă să-și mute capul, dar nu reuși să iasă de sub apăsare și se resemnă.<br />– Numai de nu mi-ar rupe chiloții, se gândi, făcând involuntar, din șolduri, o mișcare pentru a lăsa elasticul să alunece, ajutând astfel să fie dezgolită mai ușor.<br />– Ai milă de o biată fetiță nevinovată, mai miorlăi încă o dată, apoi simți că, numaidecât, bărbatul are s-o stăpânească. Atunci, socotind naiv că își apărase îndeajuns presupusa feciorie, își lăsă picioarele moi, așteptând aproape indiferentă urmarea.<br />– Treacă și ăsta!, consimți, fără bucurie și fără părere de rău.<br /><br />Ceea ce se petrecea i se părea acuma atât de lipsit de importanță, încât dacă omul nu și-ar fi impus ritmic și impetuos prezența categorică, ar fi putut să se lase furată de alte gânduri și să-l ignore. Auzi clar, peste gâfâitul lui, în odaia de alături, hârâitul caracteristic al pendulei care se pregătea să bată; apoi sunetele grave începură să curgă numaidecât, unul după altul, măsurate, muzicale. Încercă să numere bătăile, și atunci constată o sâcâitoare nepotrivire între ritmul lor larg, nezorit, și mișcările repezite, însoțite de gâfâituri, ale bărbatului. Era ca și când un soldat ar fi pierdut cadența, și, zăpăcit, s-ar fi străduit zadarnic să-și potrivească din nou pasul după muzică.<br /><br />Ania strânse dinții și numără bătăile pendulei: una, două... Dar ritmul celălalt, mișcările bărbatului, care câteva clipe mai înainte îi fusese indiferent, se impunea acum precis, independent, încurcând numărătoarea. Se sforță să asculte pendula mai departe, bătăile grave îi tocau încet nervii ca un satâr neascuțit, care nu taie, ci numai zdrobește. Simți un val de căldură ucigătoare coborându-i pe șira spinării, ca să se răspândească apoi în tot corpul, cu furnicături mărunte, dese, de nesuportat. Numără totuși: trei patru...<br /><br />Până atunci, nici nu-și dăduse seama cât putea fi ceasul. Observă numai că pendula nu se oprește, că e pornită pe un mumăr mare de bătăi. La a șasea lovitură, socoti că afară se întunecase; avea să urmeze o noapte nesfârșită, ca și sunetele pendulei. Apoi îi veni brusc în minte adevărul că pendula nu putea să bată mai mult de douăsprezece ori. Atunci strânse hotărâtă dinții, așteptând sfârșitul invitabil. Când, după a șaptea lovitură, mai apăsată și mai lungă, bătăile se opriră, tresări surprinsă. Liniștea care urmă, atât de neașteptată, o făcu să uite pentru o clipă prezența și gesturile bărbatului. Apoi, când își reveni și-l găsi agitându-se mai departe, mișcările lui i se părură dintr-odată nelalocul lor, ca ale unui dansator care continuă să se învârtească, după ce muzica a tăcut.<br />– Treacă și ăsta!, gândi, scârbită că faptele s-au desfășurat rușinos de repede. Pendula bătuse abia ora șapte; iar străinul sosise în oraș cu trenul de cinci. În două ceasuri avusese timp să-și ducă bagajul la hotel, să plece după odaie mobilată, să intre în prima casă de la colț. Și iată, fără să fi dat măcar un răspuns hotărâtor, acuma...<br />– Măcar dacă ar rămâne! își spuse fata, fără să spere prea mult.<br /><br />Odaia nu era frumoasă; tavanul scund, pereții coșcoviți, ferestrele întunecoase, nu puteau să placă nimănui. În curtea mică din spate, până la zidul mohorât al casei vecine, pământul sterp, cenușiu, fără pic de iarbă, frământat de porcii care scăpau prin găurile gardului și veneau să râme, mustea de umezeala șirului lung de ploi, pornite odată cu venirea toamnei. Părea că noroiul din curte are să se dospească, să se umfle, să se ridice, să intre în casă pe ferestrele scunde. Ania știa că la iarnă n-are să poată sta nimeni în odaia asta, în care de pe acum se făcuse frig.<br /><br />Cercetă pereții de jur împrejur și, văzându-i așa de posomorâți, de neprimitori, se gândi că silința ei va rămâne zadarnică. Ce-ar fi putut fi frumos în această odaie străină, pentru un om care venea de la drum, dintr-un oraș cu străzi asfaltate, cu case înalte, luminoase, calde? Patul de fier, înalt și îngust, acoperit cu macat cărămiziu, părea pustiu, neprimitor. În față, lângă ușă, stătea, gata să se prăbușească, un birou cu pânza de deasupra sfâșiată. Ania știa că nu va încânta pe nimeni Napoleonul încruntat de pe acest birou, la fel cum nu putea să încânte țolul ros de pe podea, scaunele desfundate și icoanele cu candela stinsă.<br /><br />Asta era odaia și, fără îndoială, străinul nu se putea înșela asupra ei. Se oprise să stea de vorbă, pentru că bărbaților le plac fetele rămase singure acasă. Dacă n-ar fi aflat că mama ei se întoarce seara, târziu... Și pe urmă, n-avea de unde să știe că în toate casele de pe strada asta, unde erau camere de închiriat, ar fi găsit, la fel, câte o fată singură, așteptând pe maică-sa să se întoarecă. Căci atunci ar fi plecat să-și aleagă o casă mai bună și o fată mai frumoasă.<br /><br />– Ești dulce! Auzi deodată vocea străinului, spărgându-i-se gâfâit în ureche. Vorbea gros, răgușit, și fetei i se păru că mai degrabă rostise o amenințare decât o mângâiere. Se desprinse de sub îmbrățișarea lui moleșită și își trase rochia în jos, peste coapsele muncite, cu un gest repede, nu atât rușinat, cât silnic. Bărbatul căzuse vlăguit cu capul în pernă. La lumina slabă care mai venea de afară, Ania văzu că o privește aproape adormit. Colțurile buzelor i se ridicau într-un fel de zâmbet strâmb, prin care credea că prelungește complicitatea fetei.<br />– Acuma trebuie să vie mama; mă duc să aprind lampa, spuse Ania, alunecând la picioarele lui ca să se dea jos din pat.<br /><br />Trecu repede dincolo și, umblând prin casă după chibrituri, observă că parcă dușumelele scârțâiau mai tare ca de obicei.<br />– Degeaba, n-are să rămână! gândi descurajată.<br />Trebuia să vadă, în fiecare zi câte puțin, cum casa se părăginește. Acum scândurile începeau să putrezească, și ea știe că nicioodată n-au să fie înlocuite. Aprinse lampa oftând; la lumina gălbuie, odaia păru dintr-odată mai săracă. Trecând prin fața oglinzii, își aruncă o privire speriată; își văzu chipul prelung, palid, cu pomeții ieșiți afară din ovalul obrazului. În umbră, buzele se desenau vinete și fără formă vie. Se gândi deodată că nu mai avea niciun rost să se ducă dincolo, unde bărbatul aștepta, nerușinat, pe pat. Îi veni să-i strige prin ușă că n-are de ce să mai stea. Voia o cameră de închiriat? Să se ducă, sunt destule pe strada asta! Și fete, sunt destule; mai frumoase, cu obrajii mai roșii, cu șoldurile mai rotunde și tot atât de proaste.<br /><br />– Ducă-se! Ducă-se! murmură, stăpânindu-și între dinții strânși începutul plânsului. Și, cu o pornire nouă, de ură și de deznădejde, trecu dincolo, călcând apăsat, dârz, gata parcă să înfrunte un dușman.<br />Bărbatul se ridicase și stătea cuminte pe marginea patului, fără să pară că ar avea de gând să plece. Colțul gurii i se destinsese, și fetei i se păru că deslușește pe chipul lui un zâmbet curat, luminos. Puse lampa pe masă, privindu-l îndoielnic. Îl văzu frământându-și încurcat degetele, ca și când ar fi vrut să facă sau să spună ceva, și nu știa de unde să înceapă. Ania se gândi că dacă are să-i vorbeacă, n-are să-i mai poată spune „domnișoară”, cum îi spusese la început, ca unei străine. Atunci își dădu seama că nici măcar numele nu i-l știa. Ar fi vrut să-i strige: – Haide, cine ești? Pe mine mă cheamă Ana Damianov.<br /><br />După câteva clipe grele, în sfârșit bărbatul vorbi, încă încurcat, frământându-și mai departe degetele pe genunchi.<br />– Carevasăzică, asta este camera, nu? spuse, rotindu-și privirile de jur împrejur.<br />Inima fetei se strânse; nu reuși să îngâne niciun răspuns. Făcu cu brațele un gest dezolat, afirmativ: da, din nenorocire, asta este, și alta nici nu avem.<br />– Și, ce chirie cereți? întrebă bărbatul mai departe?<br />Abia după aceste cuvinte, îndrăzni Ania să ridice privirile, din nou. Îl văzu zâmbind binevoitor.<br />– Mama spune că șase sute, răspunse stânjenită. Ar fi vrut să adauge:<br />– Dar... căci îi era teamă să nu fi cerut prea mult. Era bucuroasă s-o dea și cu cinci, poate chiar și cu patru sute.<br />– Șase sute? spuse el, fără să pară mirat, rotindu-și din nou privirile prin cameră.<br />Fata se simți iară cuprinsă de îndoială.<br />– Dacă nu se tocmește, n-o ia, gândi descurajată.<br /><br />Totuși, bărbatul nu părea că are de gând să plece. Stătea mai departe pe marginea patului, parcă mai la locul lui. Își ridică privirile spre fată, și, la lumina slabă a lămpii, Aniei i se păru că are ochi mari, albaștri și blânzi. Simți dintr-odată nevoie să vorbească mult, să-l încânte, cum știa că fac celelalte fete care închiriază camere. Curajul i-l dădeau chiar privirile lui, din ce în ce mai prietenești și mai promițătoare.<br />– Dacă rămâneți, are să vă placă la noi, vorbi repede; apoi se opri brusc, dându-și seama că spusese ceva de care singură se îndoia. Ar fi trebuit să înceapă altfel, cu vorbe frumoase, dar fără minciuni.<br />– Dacă rămâneți, începu altfel, mai puțin hotărâtă, mama are să vă facă dimineața cafea. Puteți să vă folosiți de bucătărie; e alături. Sâmbăta, dacă vreți, vă încălzim apă în cazan și puteți să vă spălați bine; avem o baie de zinc, da, e destul de mare, cred că o să încăpeți în ea.<br /><br />Se opri din nou încurcată. Acuma, cum îl vedea pe pat, nu-și dădea seama cât e de mare, dar își amintea că fusese uimită de statura lui înaltă, când intrase pe ușă.<br />– Degeaba, n-are să aibă loc în baie, se gândi, lăsându-și stânjenită privirile în podea. Știa bine că ea însăși abia încăpea, destul de rău, strângându-și genunchii la gură. Ar fi trebuit totuși să spună că pe toată strada nimeni nu avea baie, chiar una proastă ca a lor.<br />– Da, o să vă puteți spăla, reluă cu un legitim curaj. Pe aici nu prea sunt băi. Vecinii se scaldă vara în liman, dar iarna...<br /><br />Socoti că nu face rău vorbind despre străini; nu spunea doar nicio minciună. Nu era oare adevărat că Lalea, fata de peste drum, se spăla numai o dată pe lună, în lighean, iar dacă în seara hotărâtă îi veneau musafiri, sau era bal, rămânea pentru luna viitoare?<br /><br />Și Lalea era dintre fetele curate, care stătea de vorbă cu colonelul, cu maiorul de la cercul de recrutare și cu alți ofițeri superiori. Altele duhneau de sudoare de la zece pași. Olga, armeanca negricioasă din capul străzii, care se credea cea mai frumoasă fată din oraș, dormea toată iarna îmbrăcată și nu lepăda rufele decât la două trei săptămâni odată. Sau Valia, despre care toți vecinii aflaseră că nici măcar pe ochi nu se spăla dimineața. Parcă Ania nu știa ce înseamnă să te speli în miezul iernii, pe ger, în odaia rece, cu apă înghețată de la cișmea.<br />Amintindu-și de iarna care se apropia, simți cum i se strânge inima. Oftă.<br /><br />– Foc, spuse, facem împreună; jumătate noi, jumătate dumneavoastră. Cu două căruțe de stuf, treceți peste iarnă.<br />Mințea, căci două căruțe de stuf, abia dacă ar fi ținut o lună; dar nu avea curaj să spună adevărul, că stuful se duce iute și costă trei sute de lei căruța.<br />– Avem sobă bună, adaugă, cu vocea mai înceată, ca și când și-ar fi vorbit ei însăși, pentru a-și face curaj.<br />– Nu trebuie să aveți nicio grijă; ușa e pe sală și focul îl aprinde mama, în fiecare zi. O să fiți mulțumit.<br /><br />– Lumina nu arde? întrebă deodată străinul, ridicând privirea spre abajurul de hârtie colorată din tavan, sub care se zărea becul înnegrit.<br />Ania se roși; curentul era tăiat de un an de zile, pentru că datoria la uzină se făcuse prea mare. Mai toate gospodăriile vecinilor erau, la fel, datoare și li se tăiaseră firele. Acuma motoarele de lumină mergeau numai pentru casele bogate și pentru unele prăvălii, mai mari, din centru. Câteodată, când stăpânul uzinei făcea parastas pentru nevastă, dădea drumul la curent în tot orașul, ca să se bucure calicii, de sufletul răposatei. Dar asta ținea numai o zi sau două, și oamenii, învățați cu lămpile de gaz, nici nu se gândeau să sucească butonul de la electricitate.<br />Fetei îi era rușine să spună adevărul.<br />– Este ceva stricat la ceasul din sală, minți. Dar mâine o să chemăm să repare.<br />Făcuse socoteală ca din banii luați pe chirie să plătească cele trei sute de lei datorie la uzină.<br />– Eu n-aș avea prea mare nevoie de lumină, continuă străinul, parcă scuzându-se, că nu prea citesc seara; dar am un aparat de radio...<br />– Aveți radio? întrebă repede, împleticind cuvintele. O, ce bine îmi pare! O să-l puneți în fiecare seară? Nouă ne place foarte mult să ascultăm. Are să fie frumos!<br /><br />Dar deodată înflăcărarea i se topi brusc și tăcu, încurcată. Vorbise ca și când omul ar fi fost hotărât să rămână. De unde putea să știe ce are să se întâmple cu el? Ar fi trebuit să-l întrebe ce are de gând, însă îi lipsea curajul. Așteptă câteva clipe, nedecisă. Pe urmă, uimită, îl văzu scotocind într-un buzunar unde sunau bani de metal.<br />– Da, am să rămân aici, spuse el, simplu. Uite banii pentru chirie. Cred că mâine am să pot să mă mut, nu? În seara asta rămân la hotel.<br /><br />Ania îl privea cu ochii rătăciți; nu-i venea să creadă că are un chiriaș, un chiriaș adevărat care îi pune în palmă șase monede albe, rotunde și frumoase ca niște medalii; un chiriaș care nu glumea, care era cu adevărat hotărât să rămână. Abia acum o cuprinse rușinea pentru cele întâmplate la început. Ar fi trebuit să fi fost altfel; mai târziu și mai frumos. Căci nu avea de a face cu un străin oarecare, pe care încerci să-l amăgești, ci cu un chiriaș, un chiriaș cinstit și serios.<br /><br />Strânse tare monedele în pumn; prezența lor, reală, zimțuită, îi aduse în suflet o pornire de recunoștință. Se apropie de el cu ochii umeziți, înduioșată.<br />– Am să-mi dau silința să vă placă la noi, spuse cu teamă că nu va găsi cuvintele, nici glasul care să-l mulțumească. Apoi încercă în altfel, un ton mai apropiat, tutuindu-l stângaci.<br />– N-are să te supere nimeni aici, să știi; la noi e foarte multă liniște.<br /><br />Bărbatul părea însă că nu ascultă. Apropierea fetei îi transmise alt gând, nu gândul ei adevărat. O apucă înfrigurat de mână și o trase spre pat.<br />Ania nu se gândea să se mai împotrivească, dar îi părea rău că faptele aveau să se petreacă la fel ca prima oară; îi părea rău că acelea nu erau încă uitate, pentru a începe de la cap, cu alte gesturi și cu alte cuvinte. Din obișnuință, scăpă totuși încă o dată printre dinți, miorlăind, protestul naiv de la început:<br />– Nu ți-e milă de o biată fetiță nevinovată? Apoi, roșindu-se, nu atât de tonul nepotrivit al cuvintelor, căci ei i se păreau la locul lor, ci de faptul că mai trebuise să opună această rezistență, cât de mică, noului chiriaș, și simți deodată nevoia să se ofere mai mult decât o dorea el. Se gândi la gesturi deșuchiate, pe care niciodată nu îndrăznise să le facă. Îi veniră în minte cuvinte de rușine care altădată ar fi îngrozit-o și le pronunță mecanic, în urechea bărbatului.<br />– Vreau să-ți plac mult, mult, gâfâi apoi. Vreau să-ți plac mai mult decât orice altă fată.<br /><br />Și avea o pornire sinceră în suflet, care făcea ca aceste cuvinte să nu i se pară false. Era însă numai recunoștința pentru străinul care se oprise, nesperat, în odaia urâtă, rece, cu pereții strâmbi. Căci, altfel, ea era străină de ceea ce se întâmpla, de încordarea bărbatului, de munca lui năvalnică. Gândul ei întreg și adevărat era la cele șase monede albe, pe care, puțin mai înainte, în clipa îmbrățișării, le lăsase să alunece lângă pat; era bucuria caldă de a le ști acolo, lucind pe covor, și era teama de a nu se fi rătăcit vreuna în crăpăturile podelei.<div><br /></div><div><br /></div><div>Radu Tudoran</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-20276769210616357832022-03-25T21:05:00.003+02:002022-03-25T21:05:56.552+02:00”În luna lui Marte”, o călătorie prin Maramureșul lui Nichita Stănescu<div class="td-pb-row" style="box-sizing: border-box; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin: 0px -24px; position: relative;"><div class="td-pb-span12" style="box-sizing: border-box; float: left; margin: 0px auto; min-height: 1px; padding-left: 24px; padding-right: 24px; position: relative; width: 1115.97px;"><div class="td-post-header" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto;"><header class="td-post-title" style="box-sizing: border-box;"><div class="td-module-meta-info" style="box-sizing: border-box; font-family: "Open Sans", arial, sans-serif; font-size: 11px; line-height: 1; margin: 0px auto 16px; min-height: 17px;"><span class="td-post-date" style="box-sizing: border-box; color: #444444; display: inline-block; float: left; margin-left: 4px; margin-right: 22px; position: relative; top: 2px;"><span style="color: #532e1e; font-family: PT Serif;"><span style="border-color: initial; border-image: initial; border-style: initial; font-size: 14px; height: auto; width: auto;"><b><img alt="" class="entry-thumb" height="136" sizes="(max-width: 696px) 100vw, 696px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja-696x473.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-696x473.jpg 696w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-300x204.jpg 300w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-768x521.jpg 768w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-619x420.jpg 619w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 900w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; margin-bottom: 26px; max-width: 100%; width: auto;" title="Nichita Stănescu în Maramureș - eZiarultău - arhiva Gheorghe Pârja" width="200" /></b></span></span></span></div></header></div></div></div><div class="td-pb-row" style="box-sizing: border-box; margin: 0px -24px; position: relative;"><div class="td-pb-span8 td-main-content" role="main" style="box-sizing: border-box; float: left; margin: 0px auto; min-height: 1px; padding-left: 24px; padding-right: 24px; position: relative; width: 743.973px;"><div class="td-ss-main-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto;"><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br />Povesteam mai zilele trecute că, în calendarul pur subiectiv al dialogurilor mele cu scriitorul Gheorghe Pârja, luna februarie este a lui Mihai Olos. După aceeași logică sentimentală, cred că martie este a lui Nichita Stănescu… Din multe motive. Pe autorul ”necuvintelor”, editorialistul de la ”Graiul Maramureșului” l-a cunoscut în anii de studenție și pe care l-a adus în 1979 pentru prima oară pe aceste meleaguri. Alături i-a fost și în 1980, când Nichita Stănescu a revenit în Maramureș. Pentru ultima dată.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /><b>”Necuvintele” lui Nichita, pe o stivă de lemne în Desești</b><br /><br /><b>– Când ați făcut cunoștință cu poezia lui Nichita Stănescu?</b><br />– Îmi amintesc cum m-am întâlnit prima dată cu versurile lui Nichita Stănescu. Era o zi de vară, la Desești. Cred că era 1969. Și în curtea casei mele părintești intră poetul Ion Baias cu o carte sub braț. Proaspăt apărută. Era volumul ”Necuvintele” al lui Nichita Stănescu. Ion Baias se urcă pe o stivă de lemne aduse de tata pentru podelele din grajd. Aceea era scena. Eu, în public, pe un butuc de fag. Și începe recitalul. Citește volumul, apoi o ia de la capăt. ”Ascultă, ascultă”, mă îndemna Ion. ”Ascultă cum scrie Nichita!” Și am ascultat. Nu bănuiam eu că peste un deceniu, prin iarba curții mele din Desești, se va plimba Nichita Stănescu!</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /><b>”Să vină, domnule, că nu mâncăm poeți!”</b><br /><br /><b>– Prin ce ”întâmplare simplă” ați trecut de la cunoașterea poeziei la cunoașterea poetului?</b><br />– În studenție am avut norocul să cunosc mulți scriitori ai timpului resprectiv, care reprezintă azi nume de rezonanță ai literaturii române. Locul de întâlnire era Casa Scriitorilor din București. Nichita venea des acolo. Într-o seară, era prin 1977, un prieten din Cluj care se strămutase în București, Petru Romoșan, mă vede, vine la mine și îmi spune: ”Hai să te prezint lui Nichita Stănescu!” Am avut inițial o reținere. Întors la masă cu Nichita, Petru îi spune: ”Vreau să îți prezint un poet din Maramureș”. Iar replica poetului a venit în voce de tenor: ”Să vină, domnule, că nu mâncăm poeți!” <br />Așa am ajuns în preajma lui Nichita. Seara s-a terminat la el acasă, în apartamentul din Piața Amzei. Acolo unde, la masa ovală, poetul se așeza cu fața spre fereastră ca să poată povesti cu Gică, plopul care ”păzea” balconul. Atunci i-am lansat prima oară invitația: ”Să vii, Nichita, în Maramureș!” ”Vin, bătrâne, vin, numai să fii acasă!”, mi-a răspuns. Și uite așa a început o relație de cunoaștere și, îndrăznesc să spun, de respect reciproc.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><b><br /></b><figure aria-describedby="caption-attachment-38220" class="wp-caption aligncenter" id="attachment_38220" style="box-sizing: border-box; clear: both; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin: 6px auto 0px; max-width: 100%; text-align: center; width: 900px;"><a class="td-modal-image" href="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-cu-Gheorghe-P%C3%A2rja-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" style="box-sizing: border-box; color: #532e1e; text-decoration-line: none;"><b><img alt="" class="wp-image-38220 size-full" height="598" sizes="(max-width: 900px) 100vw, 900px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-cu-Gheorghe-P%C3%A2rja-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Gheorghe-Pârja-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 900w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Gheorghe-Pârja-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-300x199.jpg 300w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Gheorghe-Pârja-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-768x510.jpg 768w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Gheorghe-Pârja-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-696x462.jpg 696w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Gheorghe-Pârja-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-632x420.jpg 632w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%; width: 695.997px;" width="900" /></b></a><figcaption class="wp-caption-text" id="caption-attachment-38220" style="box-sizing: border-box; color: #444444; font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 11px; font-style: italic; line-height: 17px; margin: 6px 0px 26px; text-align: left;"><b>Cu Gheorghe Pârja</b></figcaption></figure><br /><b>”Pentru prima dată mi s-a părut că țara noastră este un imperiu!”</b><br /><br /><b>– Ideea de a-l rechema în Maramureș a venit în 1979.</b><br />– Om intuitiv, Ion Ardeleanu-Pruncu, directorul Casei de Cultură din Sighetu Marmației, m-a întrebat dacă nu l-aș putea invita în Maramureș. Pentru a șasea ediție a Festivalului Național de Poezie din așezarea dintre râuri. Am urcat pe tren și m-am dus la București. I-am lansat invitația lui Nichita, răspunsul a venit rapid și simplu: ”Vorbește cu Dora!” Așa că toată nădejdea mea era în Dora. Nu a spus nu, dar m-a întrebat cum ajunge Nichita în Maramureș, pentru că în tren de la București până la Sighetu Marmației poetul nu va urca. Șansa s-a numit prozatorul Damian Necula, căruia i-am lansat invitația să vină în Maramureș și să îi aducă în Dacia lui 1310 roșie și pe Nichita și Dora. Să nu uit cumva să menționez: în demersul meu de a-l aduce pe Nichita în Maramureș un rol important a jucat și Laurențiu Ulici.<br /><br /><b>– În 18 octombrie 1979 scriați: ”Am auzit că poetul Nichita Stănescu a părăsit Capitala, a renunțat pentru câteva zile la Piața Amzei, la masa lui ovală și a urcat pe trunchiul țării, în Maramureș”.</b><br />– Nu voi uita niciodată sala Casei de Cultură din Sighetu Marmației. Arhiplină. Am stat și l-am așteptat pe poet ca pe Godot. Câteva ore l-am așteptat. Când a intrat în sală, într-un pulover gri, tricotat de mână, a zis: ”Dragii mei, bine v-am găsit și vă spun că pentru prima dată mi s-a părut că țara noastră este un imperiu!” Și atunci noi toți am înțeles că lung a fost drumul poetului din București până la Sighet… Glumea mai apoi spunând că în această călătorie spre Maramureș a văzut atâtea lucruri că poate dormi un mileniu. Era 19 octombrie 1979 și Nichita Stănescu a oferit celor prezenți un regal de poezie cum nu mi-a mai fost veci dat să mă întâlnesc.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /><figure aria-describedby="caption-attachment-38230" class="wp-caption aligncenter" id="attachment_38230" style="box-sizing: border-box; clear: both; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin: 6px auto 0px; max-width: 100%; text-align: center; width: 900px;"><a class="td-modal-image" href="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-octombrie-1979-Muzeul-Maramure%C8%99ean-din-Sighetu-Marma%C8%9Biei-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" style="box-sizing: border-box; color: #532e1e; text-decoration-line: none;"><b><img alt="" class="wp-image-38230 size-full" height="667" sizes="(max-width: 900px) 100vw, 900px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-octombrie-1979-Muzeul-Maramure%C8%99ean-din-Sighetu-Marma%C8%9Biei-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 900w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-300x222.jpg 300w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-768x569.jpg 768w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-485x360.jpg 485w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-696x516.jpg 696w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-567x420.jpg 567w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Muzeul-Maramureșean-din-Sighetu-Marmației-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-80x60.jpg 80w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%; width: 695.997px;" width="900" /></b></a><figcaption class="wp-caption-text" id="caption-attachment-38230" style="box-sizing: border-box; color: #444444; font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 11px; font-style: italic; line-height: 17px; margin: 6px 0px 26px; text-align: left;"><b>La Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației</b></figcaption></figure><br /><b>”Ce-o fi cu muzica asta că mă obligă să fac ce vrea ea și eu vreau să fac ce vrea ea!”</b><br /><br /><b>– Ce flashuri de amintiri mai aveți din acele zile de toamnă prin Maramureș, alături de poet?</b><br />– Îmi aduc aminte că a fost invocat scriitorul Alexandru Ivasiuc. Ne-am plimbat pe strada 30 Decembrie din Sighetu Marmației, unde se află casa în care s-a născut Alexandru Ivasiuc. Și azi parcă îl aud pe Nichita cum a exclamat: ”Alexandre, mi-e dor de Dumneavoastră!” Și iar nu pot uita tristețea cu care a primit Nichita vestea că o stradă din Sighet va purta numele scriitorului: ”Doamne, prietenul meu Ivasiuc să devină nume de stradă?” Am făcut atunci un popas și în Muzeul Maramureșean. Unde aerul vibra la dialogul dintre Nichita și sculptorul/pictorul/poetul Mihai Olos. Când a intrat în Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, Nichita i-a spus directorului Mihai Dăncuș: ”Parcă intru într-un templu grec”. În ocolul unei gospodării maramureșene, s-a citit poezie. Lângă nuci, mere, plăcinte și horincă. Acolo Nichita ne-a spus: ”Cuvântul Limbii Române este locul meu de muncă”. Frații Florea, Ion și Gheorghe, cântau. ”Bătrâne, ce-o fi cu muzica asta că mă obligă să fac ce vrea ea și eu vreau să fac ce vrea ea!”, a exclamat poetul.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /><figure aria-describedby="caption-attachment-38219" class="wp-caption aligncenter" id="attachment_38219" style="box-sizing: border-box; clear: both; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin: 6px auto 0px; max-width: 100%; text-align: center; width: 900px;"><a class="td-modal-image" href="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-cu-fra%C8%9Bii-Florea-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" style="box-sizing: border-box; color: #532e1e; text-decoration-line: none;"><b><img alt="" class="wp-image-38219 size-full" height="745" sizes="(max-width: 900px) 100vw, 900px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-cu-fra%C8%9Bii-Florea-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-frații-Florea-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 900w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-frații-Florea-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-300x248.jpg 300w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-frații-Florea-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-768x636.jpg 768w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-frații-Florea-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-696x576.jpg 696w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-frații-Florea-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-507x420.jpg 507w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%; width: 695.997px;" width="900" /></b></a><figcaption class="wp-caption-text" id="caption-attachment-38219" style="box-sizing: border-box; color: #444444; font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 11px; font-style: italic; line-height: 17px; margin: 6px 0px 26px; text-align: left;"><b>Cu Frații Florea</b></figcaption></figure><figure aria-describedby="caption-attachment-38229" class="wp-caption alignright" id="attachment_38229" style="box-sizing: border-box; float: right; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin-bottom: 0px; margin-left: 24px !important; margin-right: 0px; margin-top: 6px; max-width: 100%; text-align: center; width: 228px;"><img alt="" class="size-medium wp-image-38229" height="300" sizes="(max-width: 228px) 100vw, 228px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-octombrie-1979-Cimitirul-Vesel-S%C4%83p%C3%A2n%C8%9Ba-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja-228x300.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Cimitirul-Vesel-Săpânța-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-228x300.jpg 228w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Cimitirul-Vesel-Săpânța-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-319x420.jpg 319w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-Cimitirul-Vesel-Săpânța-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 683w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%;" width="228" /><figcaption class="wp-caption-text" id="caption-attachment-38229" style="box-sizing: border-box; color: #444444; font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 11px; font-style: italic; line-height: 17px; margin: 6px 0px 26px; text-align: left;"><b>La Cimitirul Vesel</b></figcaption></figure><b>– Nu vă opriți acum, mai purtați-ne prin Maramureș pe urmele lui Nichita.</b><br />– Nichita a citit poeme și a vorbit despre poezie și elevilor de la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației. Îmi amintesc că nici nu se făcuseră prezentările, iar Nichita privea atent audiența, părând că poetul caută pe cineva în sală. S-a ridicat brusc de la prezidiu, a coborât în sală, a luat un scaun (cedat de cineva, pentru că scaune goale nu erau) și l-a așezat pe podium, lângă noi, cu fața spre public. ”Acest scaun l-am pus pentru a sta domnul Eminescu!” Nichita a ajuns și la Bogdan Vodă, acolo unde l-a întâlnit pe Vasile Deac – Moșu. Căruia i-a și dedicat o poezie. ”De drag de Moșu nostru”. Firește, a vizitat și Cimitirul Vesel de la Săpânța. În liniște. A spus doar atât: ”E un albastru tragic”. Nici azi nu am înțeles dacă i-a plăcut sau nu.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><b><br /></b><figure aria-describedby="caption-attachment-38221" class="wp-caption alignleft" id="attachment_38221" style="box-sizing: border-box; float: left; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 24px !important; margin-top: 6px; max-width: 100%; text-align: center; width: 232px;"><img alt="" class="size-medium wp-image-38221" height="300" sizes="(max-width: 232px) 100vw, 232px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-cu-Mihai-Olos-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja-232x300.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Mihai-Olos-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-232x300.jpg 232w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Mihai-Olos-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-325x420.jpg 325w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-cu-Mihai-Olos-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 696w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%;" width="232" /><figcaption class="wp-caption-text" id="caption-attachment-38221" style="box-sizing: border-box; color: #444444; font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 11px; font-style: italic; line-height: 17px; margin: 6px 0px 26px; text-align: left;"><b>Cu Mihai Olos</b></figcaption></figure><br /><b>”Mi-aș fi dorit să mă nasc în Maramureș”</b><br /><br /><b>– După doar câteva luni, în martie 1980, Nichita Stănescu a revenit în Maramureș.</b><br />– Popasul a fost prilejuit de această dată de împlinirea a 75 de ani de la apariția revistei ”Viața românească”, prilej cu care a fost lansat și volumul de versuri ”Dimineața cuvântului” al poetului Petre Got – redactor al revistei sărbătorite. A susținut un recital de poezie la Finteușu Mare. Unde profesorul Andrei Dragoș, i-a pus pe umeri o gubă strămoșească pe care Nichita a purtat-o cu mândrie toată seara. În cartea de onoare a școlii, cu pix roșu, poetul a scris: ”La Finteușul Mare / Mi-am tras trupul ca un tun / Îngerul cel alb / Ca o stare / L-am împușcat și l-am lăsat pe drum”. După mai bine de două decenii, profesorul Dragoș îmi spunea că, după concertul Corului bărbaților din Finteușu Mare, Nichita i-a spus: ”Dacă cântecele voastre ar avea mâini, aș săruta mâinile cântecelor voastre”. 23 martie 1980 rămâne o zi de pus în icoană pentru Finteușu Mare… Legendarul Vasile Deac – Moșu i-a căzut cu tronc poetului, care l-a vizitat și în 1980. Am hoinărit în zi de martie și prin Baia Mare. Îmi aduc aminte că Gheorghe Pituț lansa volumul ”Stelele fixe”. Sala mică de la Casa de Cultură era plină ochi, vestea că Nichita participă a funcționat ca un magnet. Iar poetul Pituț a făcut un gest de noblețe și a cedat sărbătoarea propriei cărți bucuriei de a fi împreună cu Nichita. Și evenimentul a devenit despre Nichita. Printre motivele acestei schimbări de scenariu, Gheorghe Pituț mi-a explicat peste timp: ”Nichita este un poet atât de mare, încât eu nu pot să stau în fața lui. Ci undeva în umbra lui”. Au mai fost atunci, în martie 1980, printre altele vizite memorabile în atelierul lui Mihai Olos, o lecție la Săliștea de Sus și o noapte de neuitat la Borșa. Acolo unde i-a spus gazdei sale: ”Pentru că maramureșenii sunt oameni deosebiți, mi-aș fi dorit să mă nasc în Maramureș”.</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /><table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><tbody><tr><td style="text-align: center;"><a class="td-modal-image" href="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-octombrie-1979-acas%C4%83-la-Deac-Mo%C8%99u-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" style="box-sizing: border-box; color: #532e1e; margin-left: auto; margin-right: auto; text-decoration-line: none;"><b><img alt="" class="wp-image-38227 size-full" height="588" sizes="(max-width: 900px) 100vw, 900px" src="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-St%C4%83nescu-%C3%AEn-Maramure%C8%99-octombrie-1979-acas%C4%83-la-Deac-Mo%C8%99u-eZiarult%C4%83u-arhiva-Gheorghe-P%C3%A2rja.jpg" srcset="https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-acasă-la-Deac-Moșu-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja.jpg 900w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-acasă-la-Deac-Moșu-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-300x196.jpg 300w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-acasă-la-Deac-Moșu-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-768x502.jpg 768w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-acasă-la-Deac-Moșu-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-696x455.jpg 696w, https://eziarultau.ro/wp-content/uploads/2022/03/Nichita-Stănescu-în-Maramureș-octombrie-1979-acasă-la-Deac-Moșu-eZiarultău-arhiva-Gheorghe-Pârja-643x420.jpg 643w" style="border: 0px; box-sizing: border-box; display: block; height: auto; max-width: 100%; width: 695.997px;" width="900" /></b></a></td></tr><tr><td class="tr-caption">La Vasile Deac-Moșu în Bogdan Vodă<br /><br /><br /><b>Camera lui Nichita din Piața Amzei, reconstituită în Desești</b><br /><br /><b>– În ambele vizite prin Maramureș, Nichita Stpnescu a ajuns și în Deseștiul dumneavoastră natal.</b><br />– În 1979 a participat la Serile de Poezie. Parcă simt și acum gustul merelor pe care le-am mâncat direct de pe ram în livezile care păreau un rai real. La evenimentul de la Căminul Cultural era atâta lume încât am trăit sentimentul că nu prea rămăsese nimeni pe acasă. Poetul a recitat mai multe poeme, iar menestrelul Tudor Gheorghe umplea cu muzică spațiul dintre recitări. Peste ani, într-un interviu pe care i l-ai luat lui Tudor Gheorghe, nu știu dacă îți mai amintești, acesta evocă dansul lui Nichita Stănescu și Gelu Ionescu pe ritmurile de vioară și zongoră. Și eu țin minte dansul acela. Nichita a inventat un fel personal de a juca fără să-și deranjeze partenerii. A găsit ca o soluție salvatoare contratimpul. Și așa poetul a dansat în Desești în ritmul lui. În 1980 a revenit la Desești alături de Petre Got și i-a prezentat volumul ”Dimineața cuvântului”.<br /><br /><b>– Cele două treceri nu au fost uitate…</b><br />– În 1984, într-o zi de primăvară, eram la Desești și mă uitam prin plicul cu poze de pe vremea când Nichita a fost în satul meu natal. Mi-a venit ideea că ar trebui să le înrămez și să le pun într-un loc public. La școală și în biblioteca satului. Am primit o încăpere goală. M-am gândit să reconstitui camera lui Nichita din apartamentul din Piața Amzei. Și doream ca sala să fie inaugurată cu prilejul Serilor de poezie de la Desești, botezate în 1979 împreună cu Nichita Stănescu. În octombrie 1984, sala ”Nichita Stănescu” era pregătită de oaspeți. În 6 octombrie a venit inaugurarea. Curentul se dădea cu porția pe atunci, inaugurarea era programată seara. Pe când tocmai s-a oprit curentul. Așa că sala a fost inaugurată la lumina lumânărilor aduse din biserică. Și parcă la flacăra lumânărilor altfel s-au rostit cuvintele… An după an, mai apoi, cu prilejul poeziei, prin sală au trecut reprezentanți de primă mărime a literaturii românești.</td></tr></tbody></table><figure aria-describedby="caption-attachment-38227" class="wp-caption aligncenter" id="attachment_38227" style="box-sizing: border-box; clear: both; font-family: "PT Serif"; font-size: 14px; margin: 6px auto 0px; max-width: 100%; text-align: center; width: 900px;"><br /></figure><b>Ultima întâlnire, în iunie 1983</b><br /><br /><b>– Nu v-ați dat seama dacă i-a plăcut Cimitirul Vesel din Săpânța, spuneați. Dar cred că v-ați dat seama ce a simțit pentru Maramureș.</b><br />– În 1983, în ”Tribuna”, au apărut gândurile lui Nichita despre Maramureș, chestionat fiind de poetul Nicolae Prelipceanu. Spicuiesc: ”Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. (…) Nicăieri nu am întâlnit un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe morală, așa cum l-am întâlnit în Maramureș”.<br /><br /><b>– Ultima întâlnire cu Nichita v-a rămas în minte?</b><br />– Era prin iunie 1983. Eram în trecere prin capitală, așteptând un avion spre Berlin. M-am trezit că mi-e dor să văd Piața Amzei, unde locuia Nichita. N-aveam intenția să-i bat la ușă, nu făceam parte din cercul întâi de prieteni. În fața unei florării din Piața Amzei, am auzit vocea Dorei: ”Uite-l pe Gheorghe din Maramureș!” Nichita, la brațul ei. Nu îmi aduc aminte tot ce am povestit, dar țin minte că m-a întrebat dacă prietenul lui Alexandru Ivasiuc a devenit nume de stradă în Sighet. Să-i fac pe voie, am răspuns negativ. Atunci, lângă o florărie din Piața Amzei, l-am întâlnit ultima dată pe Nichita…<br /><br /><b>Ramona-Ioana Pop</b><br />Sursă foto: arhiva personală Gheorghe Pârja</div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;"><br /></div><div class="td-post-content" style="box-sizing: border-box; margin: 0px auto; padding-bottom: 16px;">sursa: <a href="https://eziarultau.ro/featured/in-luna-lui-marte-o-calatorie-prin-maramuresul-lui-nichita-stanescu">https://eziarultau.ro/featured/in-luna-lui-marte-o-calatorie-prin-maramuresul-lui-nichita-stanescu</a></div></div></div></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-32030213156610133232022-03-16T18:10:00.006+02:002022-03-16T18:10:50.790+02:00Urmuz - Fuchsiada<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="2489" data-original-width="2045" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEheTkAuXtFl7d5QQNW6bkxQHqE_vEPyc4s08gTfotR7vK_Bd0Ji-LRr-DrcBgonpAvLDyF0bl9N-dIFv8fYqtAsz5E4ziWA5tngTIaKCS1OAcWxvrAT_Z9LcUyvQmN4kz18UFPmmeCvQ2T_p6KdCo3gd1ZRgZfygr1X3UMGK67QES77TFDrlB1TLLBQOg=s320" width="263" /></div><br /><b><br /></b></div><div><br /></div><b> Fuchsiada, de Urmuz </b><div><b><br /></b></div><div><b>Poem eroico-erotic și muzical, în proză </b></div><div><br /></div><div>Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală... </div><div>După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect și după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl știe nimeni, ieși la suprafață și în câteva minute termină de studiat armonia și contrapunctul și absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor așteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăți cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică și definitivă... </div><div>Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs și un fel de organe genitale cari erau numai o tânără și exuberantă frunză de viță, căci era din firea lui afară din cale de rușinos și nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare... </div><div>Această frunză îi mai servește și ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniștit în fundul umbrelei sale și, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative și legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - rușinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc. </div><div>Într-una din zile, Fuchs, dându-și umbrela la reparat, fu silit să-și petreacă noaptea sub cerul liber. Farmecul misterios al nopții, cu armoniile sale, cu acele șoapte, pare-că venite din altă lume, cari dau visarea și melancolia, îl impresionară pe Fuchs într-atâta încât - în extaz -după ce pedală trei ore la piano, fără însă a cânta, de teamă a nu turbura liniștea nopții, ajunse, grație acestui bizar mijloc de locomoțiune, până într-un cartier întunecos, înspre care, fără voia lui, o putere tainică îl atrăgea - gurile rele spun că în chiar acea stradă celebră pe care bunul împărat Traian, după consiliul tatălui său Nerva, a indicat-o naivului păstor Bucur să o așeze cea dintâi, când a întemeiat orașul ce îi poartă numele...</div><div>Deodată mai multe slujitoare terestre ale Venerei, servitoare umile la altarul amorului, îmbrăcate în alb-străveziu, cu buzele încarminate și ochii umbriți, înconjurară pe Fuchs din toate părțile. Era o superbă noapte de vară. Împrejur, cântece și veselie, șoapte dulci și armonie... Vestalele plăcerii îl primiră pe artist cu flori, cu șervete artistic brodate și cu interesante ibrice și lighene de bronz pline cu apă aromatizată. Toate strigau, care mai de care: „Dragă Fuchs, dă-mi dragostea ta imaterială!" „O, Fuchs, tu ești singurul care știi să ne iubești curat!"; iar parcă mânate de unul și același gând terminară în cor: „Dragă Fuchs, cântă o sonată!"... </div><div>Fuchs, din modestie, se strecură în pian. În zadar fură orice sforțări de a-l face să apară. Artistul consimți abia să lase să i se tragă afară numai mâinile și execută în chip magistral ca o duzină de concerte, fantezii, etude și sonate, iar apoi trei ore în șir făcu game și felurite exerciții de „legato" și „staccato" și „Schule der Gelaufigkeit"... </div><div>Cum însă chiar zeița Venus, însăși Venera născută din spuma albă a mării, fu fermecată - poate mai ales de studiile de „legato", ale căror sonorități eterice ajunseră până și la dânsa în Olymp, turburată în liniștea ei de Zeie, ea, care nu mai fusese a nimănui de la Vulcan și Adonis - păcătui acum cu gândul și, învinsă de patimă, nemaiputând rezista tentației la audierea lui Fuchs, se hotărî să-l aibă la dânsa o noapte... în acest scop trimise mai întâi pe Cupidon de îi săgeta inima; pe vârful săgeții fiind pus un bilețel prin care era invitat în Olymp. </div><div>La ora fixată, „Cele trei grații" apărură... Ele luară pe Fuchs și-l purtară ușor pe brațe moi și voluptoase, până la capătul unei scări de mătasă, făcută din portative, scară ce fusese agățată de balconul Olympului, unde Venera îl aștepta... </div><div>Întâmplarea făcu însă ca Vulcan-Ephaistos să prindă de veste și, gelos, o ploaie puternică făcu el să se dezlănțuie atunci, ca răzbunare, prin mijlocirea lui Zeus... </div><div>Fuchs, deși cu umbrela la reparat, nu se dădu însă învins, știind să umble foarte ușor cu portativele și, ajutat de aripele puternice ale inspirației lui de compozitor, el se înălță tot mai sus, bravând elementele naturii. În sfârșit, ajunse plouat în Olymp. Aphrodita îl primi ca pe un erou. Ea îl îmbrățișa, îl sărută cu patimă și apoi îl trimise la o uscătorie de prune sistematică. </div><div>Fuchs fu introdus noaptea în alcov. Împrejur, numai cântece și flori. Grațiile și celelalte slujitoare Olimpiane ale Venerei, dansând înaintea lui, îl acoperiră cu flori și-l stropiră cu miresme îmbătătoare, pe când în depărtare nenumărați amorași nevăzuți, sub bagheta măiastră a lui Orpheu, intonau cântece de slavă iubirii... </div><div>Peste puțin, „cele nouă muze" apărură. Prin glasul melodios al Euterpei grăiră ele astfel lui Fuchs de întâmpinare: </div><div>- <i>Fii binevenit, o, muritor ales, tu, care prin arta-ți divină apropii pe oameni de zei! Venus te așteaptă! Facă Jupiter ca arta și amorul tău să fie demne de Zeița - stăpâna noastră - și facă el ca o nouă și superioară seminție să zămislească din iubirea ce vă unește, seminție care va să populeze de acum nu numai pământul, ce nu e în stare să aspire decât la Olymp, ci și Olympul - ca și pământul - supus, vai, decadenței!!.</i>.. </div><div>Ziseră, și corurile de amorași nevăzuți intonară iarăși slavă iubirii, iar aezii Olympului, instrumentându-și lyrele, preamăriră în versuri momentul nemuritor. </div><div>Dar nu trecu mult, și totul reintră în tăcere... împrejur nu mai era nimeni... O semiobscuritate albăstruie se făcu în alcov. Venus era goală. Albă, cu mâinile după cap împreunate sub păru-i de aur despletit, cu un gest de delicioasă abandonare și de supremă voluptate, își întinse superbu-i corp de lapte pe patul de perne moi și de flori. În aer, căldură și arome ațâțătoare. Fuchs, de rușine și de teamă, ar fi vrut să intre undeva într-o crăpătură. Cum însă așa ceva nu există în Olymp, se văzu nevoit să-și facă singur curaj. </div><div>Parcă ar fi vrut să alerge întâi puțin prin cameră, dar Aphrodita, cu mâna ei fină, cu degetele ei de trandafiri parfumați, îl scoase din încurcătură... Ea îl culese ușor de jos, îl mângâie, îl ridică de două-trei ori până în tavan și, privindu-l lung, îl sărută o dată cu patimă. Apoi îl mai mângâie, îl mai sărută de o mie de ori și îl așeză ușor între sâni... </div><div>Fuchs începu să tremure de bucurie, și de teamă ar fi voit să sară jos undeva ca un purece. Cum însă acei sâni calzi și parfumați îl amețise și îl zăpăcise, începu să alerge ca un mormoloc ieșit din minți în toate părțile, circulând în zig-zag pe corpul Zeiței, iute și nervos, trecând nebun peste vârfurile roze ale sânilor, peste șoldurile mătăsoase, strecurându-se printre pulpele-i ronde și arzătoare... </div><div>Fuchs nu mai era de recunoscut. Ochelarii lui aruncau acum luciri perverse, mustățile îi deveniră lubrice și libidinoase. Trecu astfel o bună bucată de vreme, dar artistul nu știa, în definitiv, oarecum ce îi mai rămâne de făcut, și nici Zeița nu putea să mai aștepte mult. </div><div>Auzise el cândva, undeva, că: „în dragoste, spre deosebire de muzică, totul sfârșește printr-o uvertură". Ei bine, Fuchs nu o găsea, nu... o auzea nicăieri... </div><div>Deodată îi veni o idee. Își zise că, precum Uvertura, ca muzică, nu se poate raporta decât numai la ureche, și cum urechea este cea mai nobilă Uvertură a corpului (din cele pe cari le cunoștea Fuchs) - organul muzicii divine și prin care el, apărând pe lume, văzuse întâia oară lumina zilei - atunci bucuria supremă nu poate fi căutată decât în ureche... </div><div>Fuchs, acum înviorat, se reculese, se încordă și, de pe vârful picioarelor Zeiței, cu o frenezie de nespus, se repezi printr-un „sforzando" și pătrunse în găurica lobului urechii drepte a Zeiței, pe unde ea de obicei își introducea cerceii, dispărând înăuntru cu totul. </div><div>Din nou corurile de amorași nevăzuți și de muze intonară în depărtare cântece de slavă iubirii și din nou aezii Olympului inspirați înstrunindu-și lyrele preamăriră în versuri momentul nemuritor... </div><div>Dar după aproape o oră de ședere, în care timp își verifică frunza de viță și schițase o romanță pentru piano, Fuchs apăru în sfârșit pe lobul urechii, îmbrăcat în frac și cravată albă, satisfăcut și radios, mulțumind și complimentând în dreapta și în stânga mulțimea care îl așteptase înfrigurată, întocmai cum știa să facă pe pământ când da câte un concert de gală. El înainta și oferi grațios Venerei romanța dedicată. Dar cu surprindere și amărăciune constată artistul că nici un aplauz nu sosea de nicăieri. În adevăr, toți locatarii Olympului se priveau nedumeriți. Zeița, întâi mirată, apoi contrariată și grav ofensată, văzând că Fuchs își considera misiunea sa ca definitiv terminată - ea, care nu primise vreodată nici de la Zei un asemenea afront - se sculă brusc în picioare și, roșie ca floarea macului, înciudată, scutură o dată capul cu grație dar cu putere, făcând pe Fuchs să cadă la pământ. </div><div>Deodată, ca la un semn nevăzut, tot Olympul fu în picioare... O ploaie de strigăte și amenințări din toate părțile. Toți turbau de ofensa adusă Olympului de către un muritor nedibaci... O mână viguroasă din ordinul lui Apollon și Marte îi smulse lui Fuchs frunza de viță, anexându-i în loc obiectele la care avea dreptul. Ordin sever fu dat ca pe viitor frunza să nu fie acordată decât numai la statui... iar o mână grațioasă, însăși mâna de trandafiri a Zeiței, îl luă pe artist ușor de o ureche și, cu un gest nobil, dar energic, îl azvârli în Haos. </div><div>O ploaie de strigăte și amenințări. O ploaie de disonanțe, de acorduri răsturnate și nerezolvate, de cadențe evitate, cu false relațiuni, de triluri și mai ales de pauze cădea din toate părțile asupra artistului izgonit. O grindină de dieji și de becari ascuțiți îl lovea necontenit în spinare, o pauză mai lungă sfărâmă ochelarii... Alți zei mai răutăcioși aruncară asupra Iui cu tibii, cu harpe eoliene, cu lire și cu cimbale, și culme răzbunării cu „Acteon", cu „Polyeucte" și cu „Simfonia a III-a" de Enescu, a căror muzică inspirată venea, de astă dată în adevăr, chiar din Olymp. </div><div>În sfârșit, soarta lui Fuchs era hotărâtă. El avea să rătăcească mai întâi în Haos cu o iuțeală nemaipomenită, în circuituri de câte cinci minute în jurul planetei Venus. După aceea, pentru a expia pe deplin afrontul adus Zeiței, avea să fie exilat de unul singur pe planeta nelocuită, cu obligațiune de a lăsa numai din el și prin el însuși, acolo, progenitura, acea superioară seminție de artiști, care ar fi trebuit să iasă în Olymp din amorul lui cu Venus. </div><div>Fuchs începuse tocmai săvârșirea osândei, când Palas Athena interveni (pe neașteptate) pentru dânsul... I se admise să cadă tot pe pământ, însă cu o singură condițiune: este acolo atâta progenitură inutilă, artistică și neartistică încât nu mai era deloc nevoie de a se mai crea alta... I se impuse însă lui Fuchs obligația de a distruge snobismul și lașitatea cugetării în artă de pe meleagurile pământene. </div><div>Pus, astfel, într-o teribilă dilemă, găsi artistul că această din urmă condițiune ar fi cu mult mai greu de îndeplinit decât chiar aceea de a face progenitură pe planeta Venus... </div><div>O deciziune eroică luă atunci eroul în rătăcirea lui prin Haos. Declară că primește favoarea Athenei cu condițiunea ce i se impuse; însă, când simți că este aproape de pământ, făcu ce făcu și, urnindu-se puțin spre dreapta, căzu tot în acel cartier puțin cam suspect, și care îl atrăgea îndeosebi. </div><div>Știindu-se acuma bine pregătit, ar fi vrut să învețe și să pună în practică aci ceea ce nu știuse până atunci, pentru ca apoi, pe deplin inițiat, să ceară audiență Venerei și să încerce să se reabiliteze cum va ști mai bine, pentru tot ceea ce lăsase de dorit. În chipul acesta, își zicea el, se va face cu putință creațiunea noii seminții de supraoameni, și astfel va fi dispensat de a mai îndeplini pe pământ imposibila corvoadă ce i se impune. </div><div>Dar slujitoarele plăcerii, cari îl primiră râzând, aflând de intențiile cu cari acum venise, îl opriră brusc de a mai înainta și contrariate, agitând în aer brațele în semn de protestare, îl excomunicară din cartier, exclamând cu toate: </div><div>– Vai ție, Fuchs, te-am pierdut și nu te mai recunoaștem, căci tu erai altădată singurul care de la epoca lui Platon mai știai să iubești curat... Cu ce gând vii și pășești acum printre noi! Vai nouă de acum fără estetica sonatelor tale, vai ție fără inspirația din amorul nostru înalt! Rușine aceleia care, deși stăpâna noastră, a Olympului și a lumei, nu a știut să te înțeleagă și, refuzându-ți iubirea și arta, te-a făcut să cazi atât de sus!... Fugi, Fuchs, căci nedemn ești acum de noi! Fugi, Fuchs, satir murdar! Să nu respecți tu cel mai nobil organ, urechea?! Fugi, Fuchs, căci compromiți cartierul. Fugi, Fuchs, și zeii să te proteagă! </div><div>Excomunicat și sub temerea vreunei eventuale descărcări a supărării lor lichide, Fuchs se așeză în grabă la piano și, pedalând energic și neîntrerupt, ajunse în sfârșit la căminul lui liniștit, cu moralul deprimat, deconcertat, scârbit de oameni ca și de zei, de amor ca și de Muze... </div><div>Alergă de își scoase umbrela de la reparat și, luând și pianul cu sine, dispărură pentru totdeauna în mijlocul naturii mărețe și nemărginite... </div><div>De acolo muzica sa radiază cu egală putere în toate direcțiunile, făcând astfel să se împlinească în parte cuvântul Destinului recunoscător, care-i hărăzi ca prin gamele, concertele și etudele sale de staccato, să ducă departe acel cuvânt, și grație lor, prin forța educației, să facă să apară cu timpul pe această planetă o rasă mai bună și superioară de oameni, spre gloria sa, a pianului și a Eternității..</div><div><br /></div><div><b>Urmuz </b></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-71846169408025153912022-03-16T17:37:00.002+02:002022-03-16T17:37:47.615+02:00Lungu Lisandra - Mecanismele limbajului la Urmuz <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="2489" data-original-width="2045" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEgn2754ygJX__PISWDOQHacuYc1iwGQya0OCIzzpcXsIdMctkHUJ0RkXla0FDfRGYMuiM3MtOBYlqdv73VOPpGrKnzdBv4CTnUhTYY07HqA7CWvU9fErv8oBH8LJMmcgldDB2SMU6BqlgFCet95SoY-LDGTGdPhtGyMRpb05mY2bdnFPTlyWHutyoGUPw=s320" width="263" /></div><br />Avangardismul, ca mişcare literară europeană, porneşte de la curentul nonconformist cunoscut sub numele de Dadaism, iniţiat la Zürich în 1916 de românul Tristan Tzara (1896-1963), devenit ulterior poet francez. Cuvântul dada a fost luat la întâmplare de Tzara dintr-un dicționar "Larousse", iar "Cabaretul Voltaire" din Zurich a constituit locul care a reunit intelectuali de diverse naționalități, veniți în Elveția pentru a nu participa în nici un fel la primul război mondial: Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp și alții. Ei inițiază o mișcare culturală și artistică de negare a artei tradiționale, ca semn al unui teribilism care contesta, uneori, însăși ideea de artă și literatură. În „Manifestul Dada" din 1918, Tristan Tzara pledează pentru o umanitate purificată prin libertate absolută, fiecare om având dreptul să strige, este o negare radicală a tradiţiei, devenind forma cea mai violentă a negaţiei artistice. Reprezentantul de seamă al avangardismului românesc, Urmuz (1883-1923), pseudonimul lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, „anticipează o direcţie majoră a literaturii secolului XX indexată sub eticheta de antiliteratură: dadaism, suprarealism, absurd” .<br /><br />Urmuz se „naşte” abia în 1922, pentru ca în 1923, Tudor Arghezi să-i publice în Cugetul românesc „Pâlnia şi Stamate”, „Algazy & Grummer”, „Emil Gayk”. Recunoscut şi promovat în Franţa, tradus în 1965 de către Eugen Ionesco,cel care vedea în el pe „unul din precursorii revoltei literare universale, unul dintre profeţii dislocării formelor sociale,de gândire şi de limbă care, azi sub ochii noştri, se dezagregă absurd ca eroii autorului nostru.”(Les lettres nouvelle,janvier-février,1965)”.<br /><br />Prozele sale scurte: Pâlnia şi Stamate, Ismail şi Turnavitu, Emil Gayk, Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir, Algazy & Grummer, După furtună, Fuchsiada, Fragmente autobiograficesunt un talent al ironiei. Excepţionale prin tendinţa şi rezultatul ei, altfel spus, neobişnuită e scriitura care bulversează negator, regulile admise ale operei literare.<br /><br />Suprarealismul la Urmuz este recunoscut prin stilul spontan şi ruperea de tradiţional. „Ironia devine un instrument preferat al parodiei.”<br /><br />În Pâlnia şi Stamate, parodie subintitulată „roman în patru părţi”, pe care Călinescu o consideră şocantă prin abaterea de la logică, atrăgând atenţia prin fuga de stereotipie ce devine opusul absurdului,fiind satirizat „burghezul fără imaginaţie”.<br /><br />Ironia este folosită încă din titlu — introducerea unui obiect cu conotaţie feminină alături de o fiinţă, Stamate. Textul este împărţit în patru părţi, abia depăşind cinci pagini. Nu există nici o frază de dialog exprimată direct,„totul e asumat de un singur povestitor având în minte un nou proiect de a face literatură.”<br /><br />Fuchsiada este de asemenea tot un fals, o încercare de a parodia parodia. Ironia este îndreptată „împotriva metaforelor homerice obosite, a sintagmelor şi conceptelor împrumutate de romantism din filosofie” sau un “elogiu învăluit în stângăcii poetice şi absurdităţi voite ale libertăţii în artă.”<br /><br />Ironia relevă complexele adolescentului întârziat, frustrările, plictisul şi nonconformismele funcţionarului recalcitrant la mecanismele parvenitismului social-politic în Ismail şi Turnavitu. Schematic şi mecanic, textul ridică la suprafaţă alăturările paradoxale, ironia caragialescă este evocată în stilul şi conţinutul acestui text. Subînţelesul este altul decît cel “revelat”. Este o alegorie a vieţii şi lumii politice cu rânduri instituţionale (superiori, subalterni).<br /><br />“Parvenitismul e ironizat în imagini ce depăşesc limbajul pamfletului” (Algazy & Grummer) cu tehnicile de construcţie a personajelor ce sunt discreditate. Urmuz, „grijuliu” cu aspectul sonor al numelor personajelor, în nota de subsol vorbeşte despre persoanele reale ale căror nume nu se potrivesc cu cele din titlu, dar le foloseşte abstract, altfel. Crede că aceste nume ficţionale li s-ar potrivi mai bine. Proza de trei pagini prezintă doi negustori, Algazy, oriental,„simbol al negustorului ambulant” şi Grummer, a cărui origine este aproape necunoscută. Personajele rămân în memoria cititorului sub forma unui element marcant. Urmuz parodiază, arată cum ar fi trebuit să fie aceste caractere in abstracto. Monotone, reduse la condiţia unei marionete, personajele sunt dezumanizate, Grummer având un comportament asemenea unei larve.<br /><br />Fără acţiune, Cotadi şi Dragomir se consumă prin descrierea primului personaj din titlu. „Figura,gestica, vestimentaţia,moravurile,distrug imaginea tradiţională a omului în spaţiul fictive al literaturii.” Cotadi, negustor macedonean, este descris ca o fiinţă suprarealistă. Dezgustul, efectul introdus de Urmuz, pedepseşte cititorul. Urmuz deschide un alt drum în literatură. Originalitatea sa constă în faptul că subminează valorile stabilite cu „greutate” în literatură, dorind să şocheze aproape de limită.<br /><br />Proza este manifestul său literar. Nu poate fi imitat — predecesorul avangardismului. Distruge logica enunţului, apărînd diverse caractere şi obiecte. Ca atare, ilogicul e totdată logic. Stilul său absurd, dezordinea ce se transform în ordine, imaginarul, sunt luate drept unitar (personajele, obiectele, relaţiile dintre personaje etc.) – toate acestea denotă faptul că Urmuz nu poate fi confundat cu oricare alt scriitor. Ironia, umorul şi grotescul se îmbină perfect la Urmuz. Rolul ironiei este de a descompune, de a nu mai lua în serios literatura tradiţională, distrugând totul. Grotescul este luat în considerare drept o parodie a lumii ce poartă tot timpul o mască. Poate fi privit ca ceva natural ce aparţine unei libertăţi absolute atunci când fiinţa şi universul ei este descrisă. Umorul devine dezarmant, totodată un simbol al revoltei, al disperării.<br /><br />Urmuz este scriitorul care simte enorm şi vede mostruos. Insomnia şi mizeria sunt la Urmuz crunte şi n-au margini. Preponderent, Urmuz este un autor lucid, de aceea, mai degrabă, o natură improprie suprarealismului, dar proprie onirismului esthetic al deceniului 7, în pofida faptului că N.Balotă îi subliniază „antionirismul”.” Limbajul iraţional denotă faptul că „nu caracterele îl interesau pe Urmuz, ci cuvintele, nu distorsiunea moravurilor ci a verbului.”( N.Balotă, Post - scriptum urmuzian, în De la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, 1974, p. 339). <br /><br />Proza lui Urmuz realizează corelaţii imposibile, insolite, stupefiante. Obţine îndrăzneli analogice „demenţiale”, de un neobaroc deplin, fără bariere. E o îngemânare între firesc şi nefiresc, verosimil şi neverosimil, normal şi anormal. Izbuteşte o adeverire a artificialului şi imposibilului, o susţinută subversiune a naturalului. La Urmuz, arta literară dezvăluie că ştiinţa combinaţiei retorice este suverană, iar ştiinţa selecţiei este suzerană. Numai gramatica este respectată. „Unica sa tehnică e întreruperea oricărei legături semantic realizabile spontan, fracturarea sintagmei uzuale.”( E.Negrici, Figura spiritului creator, 1978, p. 108)<br /><br />În interiorul frazei corect construite, dar ilogic compusă, apar noţiuni şi/ sau obiecte imposibil de alăturat. Gramatica este respectată cu sfinţenie, dar enunţul nu antrenează cititorul să-şi închipuie următoarea mişcare, acestă din urmă fiind în derivă, prin logica cenzurii acestor rânduri. Cititorul la rîndul lui joacă, în viziunea lui Urmuz, rolul unui personaj.<br /><br />Geo Bogza notează proza lui Urmuz drept Pagini bizare – „paginile lui Urmuz nu sunt doar bizare. E greşită o lectură unidimensională a lor. Jocul cu bizareriile este controlat cu o seriozitate dramatică.”<br /><br />Un prim critic avangardist, Lucian Boz, consideră că „opera lui Urmuz este semnificativă pentru că însăşi lipsa de speculaţie teoretică este o atitudine cugetată. Dar opera urmuziană, superba tetralogie a intelectului, trimisă spre edificarea noastră, trebuie înţeleasă ca o chemare de ordine.”<br /><br />Saşa Pană, îngrijind editarea fragmentelor operei lui Urmuz, într-o scurtă prefaţă, spune: „Urmuz a încercat o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc şi ilogic, susţinut de o ingeniozitate în care se străvede şi intenţia de artă. Cu bunăvoinţă, găsim o atitudine în ţesătura de absurd a situaţiilor şi eroilor săi neverosimili.”<br /><br />Pentru George Călinescu, întreg avangardismul e „o experienţă pentru artă, sfărămătoare de prejudecăţi, dar incapabilă să producă opere mari.” <br /><br />Bibliografie <div>1 Conform cursului domnului profesor universitar dr. Paul Dugneanu </div><div>2 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010, p.144 </div><div>3 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004, p. 136-137 </div><div>4 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.144 </div><div>5, 8,10 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri,vol.5. Ed. Minerva,1971, p.149 </div><div>6 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p. 161 </div><div>7 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p. 164 </div><div>9 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.169 </div><div>11 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.184 </div><div>12 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010, p.174 </div><div>13,14 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010,p. 175 </div><div>15 Cernat, Paul, Avangarda românească şi complexul periferiei, Cartea Românească, 2007, p. 354<br /><br /><br />Lungu Lisandra, Facultatea de Litere, Română-Engleză, Anul III<div><br /></div><div><br /></div></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-53347029508484075022022-03-06T10:10:00.003+02:002022-03-06T10:10:55.568+02:00Marin Sorescu - Cunoștințe peste cunoștințe<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="671" data-original-width="523" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjBBPlTKYHhvCeWqCQcvDy9KDPQ8O7za3qDyWNutyg2-kkDFxVHXDeQk6hiQoJtRlUUKbZ8B5rQ5nfjL362lBs-f866YXqFf1rWuuqWaG3A8Z2ixsiqI71Tlrve2tv5HptQmsWI73C3FsY2ZWmPyldU1TFT8eoo8D1c6lpE_GIXXQcmKx36Njp7mtWzAg=s320" width="249" /></div><div><br /></div><br /> Uite, animalele nu mai stau în cuști, deoarece sunt domestice. Adică toate sunt animale civilizate. Așa că e bine să nu vă strâmbați la cai sau să scoateți limba la oi, că râd de voi. Este un animal foarte folositor vaca, și ce suflet bun are, săraca. Să vă mai spun că și purcelușii folosesc foarte mult săpun? Ei știu cu toții mai bine decât unii dintre voi că nu te poți spăla cu noroi. Toate oile pe care le vedeți dincoace formează o turmă (Mirela, iar ai rămas în urmă!). Și oile lucrează lapte, brânză și smântână. Dar datoria lor de căpetenie e să ne dea flanele de lână. De altfel, să vă spun drept, lor nici nu le place să poarte vara cojoace. Singure merg, o dată pe an, să se tundă la cioban, cum mergeți voi cei mai mici la „Ciufulici". Numai că oile nu au pretenția, când le taie lațele nenea Stan, să le pună călare pe un lup sau pe un aeroplan. Oile știu munții noștri pe dinafară, că ar putea să vorbească despre ei la școală.<br />Auziți vuietul ăsta ca de grădiniță de scandalagii? Ne-apropiem de păsări. Tii! Tii! Rățuștele iar se ceartă pentru jucării! Dar pe voi vă rog să fiți cuminți. Puii pe care-i vedeți aici încă nu sunt fripți. Uitați-vă bine: cu câtă poftă ciugulesc ei vitamine. Găina care se plimbă printre ei, cu atâta fală, e o cloșcă, adică o incubatoare naturală. Ea a tot dat ocol cuibarului și are bunătatea să clocească singură ouăle, când se întrerupe electricitatea. Năzdrăvanul ăsta roșu, l-ați ghicit, este cocoșul. Găinile îl urmăresc pas cu pas, pentru că e singura pasăre cu ceas. Dar ceasul lui nu se vede, întrucât îl poartă undeva în gușă ori în gât. De fapt, e un deșteptător mai mare pe care-l pune să sune când soarele răsare. Așa. Am ajuns și la lac, unde fac rațele cele bătrâne „mac-mac" și unde gâștele se scaldă și fac și ele toate boroboațele. Vedeți gâștele și rațele? Arză-le-ar focul să le arză! Stau pe apă ca pe varză! Și toată ziua (vezi că le sperii!) beau doar apă, ca șoferii. Și pentru că a venit vorba: unde-o fi mașina aia? Că nu ne-o fi luat-o gaia? Dar nouă tot nu ne pasă. Avem cu ce merge acasă, să nu-ntârziem de la prânz: încălecăm pe câte-un mânz.<div><br /></div><div>Marin Sorescu - Unde fugim de acasă</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-82653309159504617552022-03-04T17:19:00.004+02:002022-03-04T17:19:53.006+02:00Nicolae Steinhardt - Acum știu<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjHoSf14XfYx4VB2wsJ4_tyWRBl5NVA7kRakFFRMC7PHjOe2l8dp4bGYo11zA_SYSW2cTDt9gZcewiREvZ5HdOaH8jBuRPAuP_W7s-mIEr9nC2WcZ7c-Q7y49W6iNR7cgJGwU23aJkO1Xt2-B8wQ3-Itp21-ZhK8JXPmQfXyor1QrR_PeyhotoXeoEprw=s1024" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="789" data-original-width="1024" height="247" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjHoSf14XfYx4VB2wsJ4_tyWRBl5NVA7kRakFFRMC7PHjOe2l8dp4bGYo11zA_SYSW2cTDt9gZcewiREvZ5HdOaH8jBuRPAuP_W7s-mIEr9nC2WcZ7c-Q7y49W6iNR7cgJGwU23aJkO1Xt2-B8wQ3-Itp21-ZhK8JXPmQfXyor1QrR_PeyhotoXeoEprw=s320" width="320" /></a></div><br /><div><br /></div><div><br /></div>Acum știu <br /><br /> " Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. <br /><br /> Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin. <br /><br /> Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori... Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. <br /><br /> Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.<br /><br /> Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. <br /><br /> Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."<br /><br />"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsa de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.<br /><br style="box-sizing: border-box;" /><span style="box-sizing: border-box;">Acum știu, am aflat și eu..</span>" <br /><br /><br />Nicolae Steinhardt <br /><br /><br /><br />Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-87345123541510552212022-03-04T17:07:00.005+02:002022-03-04T17:07:26.221+02:00George Călinescu, în „Adevărul literar şi artistic”, 4 februarie 1934<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEiAkbzBKgDR4kNCogcIxkcFMexvLufmq64JW2mf89VGAqftEyzy13v5H_cjZyV9ZkM8e5yjTwuarp7vRP0OjU2JLi3isfOb4zrbxDrKQR0kiUEyynUzBfwlCKezErutXnoCIvBspudVGGxc4Wftcw_qO-Tj0H3_bhQFSdSEiyfXIG-evNrdmGk7p_8ULA=s200" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="200" data-original-width="150" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEiAkbzBKgDR4kNCogcIxkcFMexvLufmq64JW2mf89VGAqftEyzy13v5H_cjZyV9ZkM8e5yjTwuarp7vRP0OjU2JLi3isfOb4zrbxDrKQR0kiUEyynUzBfwlCKezErutXnoCIvBspudVGGxc4Wftcw_qO-Tj0H3_bhQFSdSEiyfXIG-evNrdmGk7p_8ULA=w240-h320" width="240" /></a></div><br /><div><br /></div>George Călinescu, <br /><br />în „Adevărul literar şi artistic”, 4 februarie 1934<br /> <br /><br />Am citit cu mare satisfacţiune, în gazete, că o bandă de paznici albanezi a fost prinsă operând spargeri în dauna stăpânilor. Cum zic, m-am bucurat foarte mult. De ce? – veţi întreba. Iată pentru ce:<br />N-aş putea spune de când datează obiceiul, dar e cert că atunci când un proprietar de vie, de moşie sau de hotel are nevoie de un „om de încredere”, caută numaidecât un „turc”, adică un „albanez”. Albanezii sunt specializaţi în branşa „oameni de încredere”, în care nici o altă naţiune se pare că nu poate izbuti. <br /><br />La uşile hotelurilor, caselor de raport, a cinematografelor şi a depozitelor întâlneşti foarte adesea nişte indivizi pe jumătate adormiţi, cu fălci bestiale şi vorbire grohăită şi incomprehensibilă, indivizi care par cu totul lipsiţi de funcţiunile superioare ale umanităţii. Inacţiunea şi somnolenţa le dau o înfăţişare de extremă stupiditate şi acea agresivitate lentă a portarilor care sunt iritabili la orice tulburare şi plini de demnitatea lor. Am jigni nobila naţiune albaneză dacă ne-am închipui că aceşti specialişti ai credinţei sunt albanezi. Cine ştie ce vagă cloacă balcanică le dă naştere? <br /><br />Când „credinţa” nu e ajutată de inteligenţă, ea e puţin lucru. S-au văzut criminali scoţându-şi legăturile cu lucruri de furat sub ochii somnolenţi şi osândiţi ai acestor paznici. Alteori excesul de zel ciuruie cu gloanţe trupul unui copil care a furat un ciorchine de strugure sau sugerează legarea de coada calului a unui ţăran cu o vită prea lacomă. <br /><br />Un lucru mi se pare cu totul ciudat. Cum e cu putinţă ca o naţiune să ajungă la convingerea aceasta nestrămutată că e lipsită de anumite însuşiri morale? Poţi oare să-ţi închipui că un francez care în funcţiunile de răspundere să dorească turci, convins fiind că lui îi lipseşte această calitate? Educarea unui popor pe acest temei de scepticism moral devine aproape cu neputinţă. Nimic nu întăreşte o virtute mai mult ca încrederea. Pune un copil să facă o acţiune de înaltă răspundere şi ţi-o va face. Fenomenul albanezului „om de încredere” este semnul unei deficienţe morale îngrijorătoare şi se poate traduce mai literar aşa: „Nu mă pune să-ţi păzesc averea, că sunt cam hoţ”. <br /><br />[…]<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><br /></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-64187792242944739062022-02-02T18:13:00.001+02:002022-02-02T18:13:25.429+02:00 Postmodernismul poetic românesc<p></p><div style="text-align: right;"><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="960" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEhwMpTLhr9-rUj9y7LqLPn3dUNazOULL7iCZsXHzmf7iuRFos6MzhD3CAc37lPSvQx4In1JVaFh2LLTlGEl0R-W6ISoCsNi1yJLT4pstukw6SfvU-MFjNdcDgdw5XKkJY3ny90vbrVAfpTgtvbNIiPgQW8adxG1LnzGdJnmXarbFwk0hf9tBkMSC8Rtfw=s320" width="320" /></div></div><p></p><p><span style="font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px;"><b>Postmodernismul poetic românesc</b></span></p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza: „Despre o atitudine explicit și conștient postmodernă se poate vorbi în lumea românească abia după 1980 […] Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc după ultimul război și că frecvența folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creștere. Deja termenul pare să fie atașat solid promoțiilor ’80 și ’90 din literatura română și e folosit cu o anumită constanță și în muzică și artele plastice.”</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Autorul sus-citat susține ideea că postmodernismul, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezvoltat subteran și lent încă din anii ’50 – ’70, izbucnind în 1980, când se impune ca realitate artistică a epocii noastre (scriitorii anilor ’60 au redescoperit valorile estetice ale literaturii, iar generația ’70 este mai pronunțat estetică și mai refractară la îndoctrinare).</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Postmodernismul este așadar orientarea literară manifestată începând cu Generația optzecistă și până în actualitate, constând în promovarea unei atitudini față de tradiție cu totul diferite de aceea a modernismului, căruia îi urmează (postmodernism=după modernism). Dacă modernismul se caracterizează prin criză, ruptură, postmodernismul recuperează tradiția la modul ironic, parodic, presupunând un spirit livresc prin excelență. În acest sens, intertextualitatea este unul dintre cele mai utilizate procedee literare, iar pastișa și parodia sunt specii predilecte ale scriitorilor postmoderni. Scriitorul postmodern își asumă, în primul rând, statutul de cititor, iar opera lui jonglează cu citate, referințe, aluzii la textele care constituie tradiția, obligând-o în felul acesta să capete noi sensuri, să i se apropie. Spiritul ludic este astfel definitoriu pentru literatura postmodernă. (Anca Dumitrescu)</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>Generația ʼ80</b> se caracterizează printr-un pregnant spirit unitar. Scriitorii au conștiința unei identități estetice de grup, care se raportează polemic la literatura anterioară. Caracterul organic al mișcării optzeciste, unitatea de viziune și de concepție estetică rezidă în publicarea unor volume colective: Aer cu diamante (1982), Desant (1983). Termenul optzecism este menit să desemneze sintetic ansamblul caracteristicilor (estetice, tematice, stilistice, „tehnice”, ţinând de obiectivele, viziunea şi ideologia literară etc.) aparţinând generaţiei ’80 - adică acelor scriitori care au debutat şi au început să se afirme în anii ’80 ai secolului al XX-lea.</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Ivit iniţial în sfera conversaţiilor informale, acceptat ulterior de critică şi istoria literară vizând literatura contemporană, optzecismul păstrează o oarecare doză de vag, la fel ca orice concept dorit atotcuprinzător pentru o realitate diversă şi consistentă. Problema definirii generaţiei ’80 rămâne spinoasă, cum se întâmplă când e vorba de circumscrierea cu precizie a unei generaţii sau promoţii literare. Opţiunile terminologice sunt diverse, motivate adeseori subiectiv. Există, în demersul de periodizare a istoriei literare, distincţia între generaţie şi promoţie. Se consideră că o nouă generaţie literară apare o dată la 30 de ani, în vreme ce promoţiile pot fi decenale. </p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Astfel, Laurenţiu Ulici, în anii ’90, într-un text de susţinere a generaţiei sau a promoţiei nouăzeciste, opina că „promoţia ’90 este prima promoţie a unei generaţii noi (admiţând că şaizeciştii, şaptezeciştii şi optzeciştii fac împreună o singură generaţie, iar cincizeciştii sunt ultima promoţie a generaţiei zise «a războiului»”. Totuşi, sintagma „generaţia ’80” s-a impus în panoplia conceptuală a exegezei şi a istoriei literare consacrate perioadei contemporane, existând convingerea larg împărtăşită că promoţia de scriitori afirmaţi în deceniul al nouălea al secolului trecut este - prin numărul şi prin valoarea componenţilor ei şi mai ales prin caracterul radical novator al demersului literar al acestora, definit de caracteristici comune dincolo de fireasca diversitate a scrierilor lor - una cu totul excepţională, învederând apariţia unei noi generaţii literare. </p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Numită și <b>generația în blugi</b>, gruparea optzecistă, cu nucleul reprezentat de Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, este considerată cea mai cultă generație postbelică (Gheorghe Crăciun), avându-l drept reprezentant de seamă pe poetul, prozatorul și teoreticianul Mircea Cărtărescu. Alți reprezentanți ai acestui curent literar sunt <b>Alexandru Mușină, Mircea Nedelciu, Matei Vișniec, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Mariana Marin s.a.</b></p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>Esteticii postmoderniste ii sunt proprii următoarele trăsături:</b></p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>a.</b> atracția pentru prozaism, pentru ludic, pentru sarcasm ori pentru aducerea cotidianului în poezie, în absența oricărui sentimentalism; privirea ludică asupra lumii dărâmă miturile și determină o atitudine detașată și ironică; ironia postmodernistă nu coincide cu aceea romantică; nereprezentând o persiflare a valorilor autentice ale trecutului, ironia nu este distructivă, ci salvează poezia de la îmbătrânire prin clișeizare, rutină și monotonie;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>b. </b>valorificarea cotidianului, a realității imediate în operele lirice; se scrie o poezie a realului sau una care coboară în stradă; spectacolul citadinului, evenimentul banal, derizoriu, anodin, chiar propria biografie constituie materia pe care poetul o valorifică în propriile creații; prin transcrierea lucidă și critică a evenimentului cotidian și prin refuzul stilului înalt, abstract, ermetic, impresonal, noua poezie manifestă înclinație către demistificare, către desolemnizare a discursului liric, afirmând, în același timp, postulatul autenticității;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>c.</b> deplasarea interesului de la o poetica a romanului, la aceea a prozei scurte;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>d.</b> valorificarea anumitor procedee, precum: colajul (compunerea discursului din elementele altor discursuri), intertextualitatea (trimiterea la coduri culturale cunoscute de scriitor și cititor), metatextualitatea(sondarea și înfățișarea procedeelor de constituire a textului; textul nu judecă numai lumea din afară, ci se judecă și pe sine, prin construirea la vedere a textului); fragmentele culturale sunt recuperate și resemnatizate; mimesis-ul este respins, preferându-se colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>e.</b> amestecul de narativitate și lirism în poezie; liricul este epurat de reflexiv;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>f. </b>metafora, orficul, oracularul sunt înlocuite cu notația prozaică; este valorificată invenția lexicală a străzii;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>g.</b> spiritul polemic față de zeii mari ai literaturii; scriitorii postmoderni cer revizuirea canonului literar românesc;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>h. </b>aspirația la cuprinderea diversității realului (a totului);</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>i.</b> schimbarea relației dintre autor și lector: acesta din urmă devine martor și colaborator în redactarea textului;</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><b>j.</b> renunțarea la ortografie și punctuație.</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Conștienți de faptul că tot ce e valoros s-a scris până la ei, scriitorii postmoderni recuperează o întreagă tradiție literară cu armele care le sunt la îndemână – ironia, parodia, sarcasmul, spiritul ludic și pmafletar – acestea fiind puse în slujba salvării literaturii de la perimare.</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Optzecismul pare a fi, într-adevăr, ’68-ul întârziat al românilor, momentul în care, la fel ca în Occident cu vreo 10-15 ani în urmă, o întreagă generaţie şi-a afirmat diferenţa faţă de cele anterioare şi care nu poate fi redusă la banalul conflict între generaţii”. </p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Optzecismul literar s-a coagulat şi s-a manifestat iniţial prin intermediul cenaclurilor şi al revistelor studenţeşti. Au existat mai multe nuclee de coagulare, în diferite zone ale ţării, cele mai importante fiind legate însă de Universitatea bucureşteană, şi anume de Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Pe de altă parte, există şi opinia - susţinută de corifei ai nucleului dur al optzecismului, între care Mircea Cărtărescu - că optzecismul a strălucit cu adevărat în intervalul 1980-1985, tot ce a urmat fiind mai degrabă raliere la o modă, imitaţie întârziată şi în cele din urmă conformistă, epuizare rapidă şi istoricizare accelerată a fenomenului optzecist. </p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">Nu lipsite de doza lor de adevăr, asemenea constatări se cuvine a fi considerate cu prudenţă, ele resimţindu-se inevitabil de optica maximalistă a celor direct implicaţi.</p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;"><br /></p><p style="box-sizing: border-box; font-family: Ubuntu, -apple-system, BlinkMacSystemFont, "Segoe UI", Roboto, "Helvetica Neue", Arial, sans-serif, "Apple Color Emoji", "Segoe UI Emoji", "Segoe UI Symbol"; font-size: 16px; margin-bottom: 1rem; margin-top: 0px;">sursă : <a href="https://ro.scribd.com/document/409528880/Poezia-optzecista">https://ro.scribd.com/document/409528880/Poezia-optzecista</a></p>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-30321705409682835392022-02-02T17:18:00.004+02:002022-02-02T17:18:19.164+02:00Despre Urmuz, primul autor al literaturii absurdului din literatura noastră<div><table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><tbody><tr><td style="text-align: center;"><img border="0" data-original-height="442" data-original-width="334" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEhrtQkGwiiRUL8bjmRiMgHPvJj5v5GJJMq-6fic4X93azFJ0WrOH5m_WbKdxl6eUyYakdKTgFaHlDiVNija88aIU8bib3078ligra_YQJDvc0eknpXGJQE2WVO36WvPi35eqscJSGK4q2Sl_KzOIO7tfZEHHt671EUHkx9nyIy1NBRq4tXIWNbg88_bug=s320" style="margin-left: auto; margin-right: auto;" width="242" /></td></tr><tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Urmuz</td></tr></tbody></table><br /></div><b><div><b><br /></b></div> UN ZÂMBET BIZAR URMUZIAN</b>… <div>de Florin Contrea </div><div><br /></div><div><b>PRIVIRE BIOGRAFICĂ</b> </div><div><br /></div><div>Urmuz, pe numele său adevărat Demetru Demetrescu – Buzău, este autorul unei opere literare de dimensiuni restrânse dar cu mari semnificaţii pentru dezvoltarea literaturii româneşti de avangardă. Creatorul prozei de tip absurd, paralogic – cum l-au considerat exegeţii, – a trecut, la început, aproape neobservată. De altfel, se pare că nici el însuşi nu se considera cu adevărat scriitor, caracterizându-şi scrierile drept simple „elucubraţii”, bune pentru distrat prietenii din boem literară a vremii de pe la cafeneaua Capşa. </div><div>Deşi a reuşit să-şi publice câteva din lucrări cu ajutorul lui Tudor Arghezi, autorul de care scriem nu prea frecventa cercurile literare, fiind cam sfios din fire şi retras, nu avem nici o dovadă că s-ar fi încadrat în vreun curent artistic. Abia după decesul său intervenit în 1923 operele sale au fost adunate cu grijă şi publicate de promotorii modernismului literar, în reviste cu titlu ciudat precum: Unu, Punct, 75/h şi mai ales Contimporanul. </div><div>Paginile sale bizare găsiră imediat imitatori precum Aurel Zaremba sau Moldov, dar creaţiile acestora sunt cu totul lipsite de acel farmec urmuzian inimitabil în felul său. Influenţa lui Urmuz s-a exercitat şi pe alte căi decât simpla imitaţie, mai întâi, pe plan formal, prin transformarea până la dezintegrare a mijloacelor de expresie, - de la dadaismul lui Tristan Tzara până la letrismul lui Isidor Isou, - în al doilea rând, în exprimarea revoltei totale a suprarealiştilor contra artei tradiţionale şi, mai ales, a absurdului şi a alienării omului – în opera dramatică a lui Eugene Ionesco.</div>Opera lui Urmuz ni se înfăţişează ciudată, unică şi greu de încadrat în normele rigide ale vreunui curent literar. De altfel, în Principii de estetică, criticul G. Călinescu îi recunoaşte o „remarcabilă demnitate stilistică, liniştea de mare autor clasic”. Ce e drept, o operă în care personajele se transformă mereu dintr-un regn în altul, în care ele poartă grătare înşurubate sub bărbie şi cioc de lemn aromatic, ca în aceea lui Urmuz, cu greu se poate considera drept clasică.<div>Dadaiştii români şi l-au revendicat ca unul din marii lor înaintaşi. Dar, dincolo de unele asemănări formale, ne e greu să credem că autorul lui Ismail şi Turnavitu ar fi creat după originala metodă de creaţie preconizată de promotorul dadaismului Tristan Tzara: </div><div><br /></div><div><i>„Luaţi un ziar </i></div><div><i>Luaţi nişte foarfeci, </i></div><div><i>Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care doriţi s-o daţi poezii dv. </i></div><div><i>Decupaţi articolul. </i></div><div><i>Decupaţi, de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră în alcătuirea articolului şi puneţi toate cuvintele într-o pungă. </i></div><div><i>Agitaţi încetişor. </i></div><div><i>Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. </i></div><div><i>Copiaţi-le conştiincios. </i></div><div><i>Poezia vă va semăna. </i></div><div><i>Iată-vă devenit un scriitor deosebit de original şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate.” </i></div><div><br /></div><div>Putem recunoaşte că Urmuz a fost „un scriitor deosebit de original şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate” – dar suntem convinşi că el nu s-a servit de un asemenea procedeu stilistic, (excepţie făcând, poate, doar fabula Cronicari), după cum e sigur că nu a folosit nici cunoscutul dicteu automat suprarealist, cum au pretins unii. </div><div><br /></div>Aflăm informaţii interesante despre perioada de licean a lui Urmuz din amintirile scriitorului G. Ciprian care-i era coleg şi prieten, publicate în volumul de Scrieri din 1965. Ştim de la acesta că băiatul era pus pe farse, ca orice adolescent de altfel, şi că avea o inteligenţă sclipitoare. Dar, fin psiholog, acesta îi observă şi o particularitate: <div>„Exteriorul lui Urmuz n-avea nimic deosebit. O faţă smeadă, un nas proeminent, doi ochi căprui, liniştiţi. Vorba îi era domoală şi atitudinea politicoasă. Nimic din neastâmpărul factice al adolescentului râzgâiat - un drac şi jumătate.” </div><div>Aparenţele înşală. Adolescentul cuminte, politicos şi liniştit din amintirea lui G. Ciprian era un autentic nonconformist.</div><br />Unica fotografie a lui Urmuz datează din 1908 și a fost reprodusă în monumentala Istorie a literaturii de la origini până în zilele noastre a lui G. Călinescu. Analiza fizionomiei sale nu ne ajută aproape deloc în desluşirea misterului care îi învăluia viaţa, ci dimpotrivă, îl face să pară şi mai dens. Criticul Lucian Boz confirmă această impresie în Cartea cu poeţi, publicată în editura Vremea: „Fotografia lui nepătrunsă este una din puţinele din care nu desluşeşti nimic, nimic… Ceva rece şi cadaveric, cu privirea grea, o linişte de genună ca acel misterios calm al autoportretului lui Van Gogh”.. <div>La un examen mai atent, fotografia ne dezvăluie chipul unui om cu sufletul adânc frământat de probleme existenţiale de nerezolvat care-l vor împinge spre un deznodământ fatal. Acea dramă sufletească începuse încă din 1903 când s-a înscris, mai mult ca sigur, în urma stăruinţei tatălui său, la facultatea de medicină din Bucureşti. Firea sa, deosebit de sensibilă, a fost adânc zguduită de spectacolul atroce al disecţiilor de cadavre, dar – ca de obicei, – ştia să-şi ascundă dezgustul. </div>„<i>Ciupesc în fiecare zi câte un cadavru – </i>i se plângea lui G. Ciprian,<i> şi, închipuiţi-vă, - nici unul nu reacţionează</i>”. De altfel, nu peste mult timp, nemaiputând suferi situaţia, se şi retrage de la Medicină şi se înscrie, poate tot la sugestia tatălui său, care nu vedea cu ochi buni înclinaţiile artistice ale fiului său, la Drept. Deosebit de conştiincios, îşi susţine teza de licenţă, în 1907 şi este numit ajutor de judecător prin diferite orăşele din apropiere.<div>La sfârşitul primului război mondial, ajunge sublocotenent. Drama sa interioară se amplifică. Din amintirile din acea perioadă, ale Elizei Vorvoreanu, sora lui Urmuz, rezultă că nemulţumirea autorului rezultă din faptul că este silit să îndeplinească o slujbă îndepărtată de idealurile lui artistice şi că avea multe îndatoriri.</div>În 1922, poetul Tudor Arghezi, convins de calităţile literare ale prozei urmuziene, îi publică două schiţe în revista Cugetul românesc. Emoţia lui Urmuz a fost mare dovedind încă o dată, importanţa deosebită pe care o acorda acestor „pagini bizare”. <div>„În vreme ce ştia că se că se culege proza lui la tipografie, - ne informează Tudor Arghezi în 1928, în revista sa Bilete de papagal, - a trăit o săptămână atroce. Se scula în toiul nopţii şi trimitea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula după un „că”ar fi fost mai bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţă, dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e o eroare, îndemnându-mă când să o public şi când să o distrug, când să o însoţesc cu o notă elogioasă, când să-l înjur. A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte pe care a trebuit să le restabilesc, redactările ulterioare fiind cu certitudine mai bune”.</div>Se pare că publicarea operei sale nu i-a adus nici o mulţumire sufletească. Nu se poate şti ce s-a întâmplat cu el. Devenise cu totul închis în sine, neştiut, s-a măcinat singur. Lucian Boz crede că e vorba mai degrabă o boală de tip nervos care l-a şi dus la sinucidere.”Psihomichia interioară, altceva nu, căci era sobru. Oricum, poate fiind apăsat de singurătate, poate exasperat de banalitatea şi meschinăria mediului în care era silit să trăiască, poate chinuit de fantasmele absurde pe care le născocea fantezia sa încinsă până la delir, într-o geroasă zi de iarnă (23 noiembrie 1923) fantasticul Urmuz n-a suportat chinul de a exista în aceeaşi fiinţă cu politicosul grefier de la Curtea de Casaţie – Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.<div>Acest moment fatal a fost consemnat astfel de Eugen Ionescu: „La 3 noiembrie 1923 la ora şapte dimineaţa, un poliţist a descoperit în pavilionul unui parc din Bucureşti cadavrul unui bărbat de aproape patruzeci de ani, îmbrăcat exemplar. Moartea care survenise cu câteva ore înainte era consecinţa unui glonţ cu care mortul îşi zburase creierii. Din acel moment dosarul lui Demetrescu-Buzău a fost clasat, omul bine îmbrăcat a fost uitat. Dar se deschidea totodată un altul, îşi făcea brusc apariţia „cazul Urmuz” în literatura şi mentalitatea română”. </div><div>Pentru a putea explica mai exact semnificaţia acestui suicid, recurgem la analiza fizionomiei lui care – după cum afirma în 1929 autorul suprarealist Stephan Roll – „poate fi a unui ins oarecare, de o banală, rigidă melancolie, dar şi a unui nobil neadaptat care poartă masca ambiguă neliniştitor de ambiguă a anonimatului”. </div><div>De ce şi-a pus acest „nobil inadaptat” un „glonţ la butonieră” încheind astfel brusc o existenţă şi o operă care ar fi putut fi cu adevărat mare dacă ar fi avut spaţiul şi răgazul necesar creaţiei? Un răspuns l-am putea găsi în vibrantul omagiu pe care Geo Bogza i-l închina câţiva ani mai târziu, în 1928, în revista ce-i purta numele, (Urmuz, desigur): </div><div>„Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă – mai ales în viaţa socială de mizerabile convenienţe – ca pe un copil închis de părinţii lui într-o cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinii apărătoare, o schingiuire şi o schimbare a sensului utilitarist al fiecărui obiect cu care a fost închis (…) Trăind printre oamenii de care îl despărţeau prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat, exagerat şi tragic – să-i înşurubeze unuia un capac de pian în spate, altuia un grătar de fript peşte în barbă - operaţii care, dacă la suprafaţă par facile, adâncite, se dezvăluie a fi punctul unei inteligenţe deosebite, al unui spirit de observaţie deasupra obişnuitului, al unei largi înţelegeri a oamenilor şi a unei laborioase munci de frământare şi aerisire a stilului, a logicii şi a vocabularului – iar când toate acestea au fost terminate şi-a umplut ţeasta cu gloanţe de plumb. Tragedia lui e, poate, tragedia fiecăruia dintre noi.” </div><div><br /></div><div>La fel explică moartea eroului şi Eugen Ionescu: </div><div>„Urmuz, rebelul nu a fost altul decât Demetrescu-Buzău, funcţionar şi rotiţă a juridicului. Aici e cauza morţii! Urmuz l-a ucis, demonul său interior l-a înghiţit, Urmuz care în realitate nu era decât un alter-ego al lui, mai esenţial, mai eliberat de învelişuri şi ridicându-se din ele” </div><div>Primul autor al literaturii absurdului din literatura noastră a avut o viaţă ştearsă, banală, lipsită de acele convulsii, de aventuri spectaculoase care au caracterizat existenţa altor scriitori „blestemaţi” de geniu, cum au fost Artur Rimbaud, Alfred Jarry sau Lautreamont, ale căror opere au unele afinităţi – după spusele unor exegeţi, - cu aceea a autorului nostru.</div>Oricum i-am cerceta viaţa, un lucru rămâne cert: e una din cele mai enigmatice personalităţi din literatura noastră.<div><br /></div><div><br /></div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4395562958728005299.post-30683749695052917042022-01-24T23:23:00.005+02:002022-01-24T23:51:21.007+02:00Emilia Plugaru - Zinovia<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><img border="0" data-original-height="600" data-original-width="800" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEjeymOkhVSXW-SuehzRu43adNMJNfsMnIqZ2Q92gZ7xjSNR1nulLc7lSrd_Mk8MJCB0Q2qFwPVd1m3BUyWhTgql5PeQnKxfUSqZUUQSCDzSkVg96Np6T-J1Jdhhvv4ygxFVU8KLpbSWEbaRwGTEprtW3j3smTtFZ56B1BvgAGHzrxe4JsEEw96ASOftvQ=s320" width="320" /></div><div><br /></div><br /> - Mamă soacră… ai auzit?<br />- Ce să aud, Petrică?<br />- A murit… socru-meu… Vasile.<br />Un junghi îi străpunse pieptul. I se înmuiară picioarele, mâinile, degetele porniră să-i tremure, încercă să le stăpânească. Oare nu acest lucru așteptase treizeci de ani? Oare nu-i dorea lui Vasile moartea? Și nu una ușoară… Din ziua când îl văzuse alături de acea femeie… I-ar fi dorit să moară în chinuri. Să simtă durerea pe care o simțea ea în fiecare clipă, în fiecare zi, de pe urma trădării lui…<br />- Dumnezeu să îl ierte, a răspuns. A trăit îndeajuns. Optzeci și cinci de ani. Alții sunt oale și ulcioare de când lumea. Abia acum l-a strâns Dumnezeu… Sper să ardă în străfundurile iadului…<br />A vrut să plece.<br />- Mamă, a vorbit iar Petrică. Eu cu băieții vom merge la înmormântare. Veruța nu cred că vrea.<br />- Vouă nu v-a făcut niciun rău. Pe mine și pe Veruța, ne-a trădat. Pe tine, Petrică, te-a iubit. Ca pe un fecior. Te-a învățat atâtea. Te-a făcut gospodar. Te-a ajutat. Trebuie să îți iei rămas bun… Eu mă voi întâlni cu el pe lumea cealaltă. Zi-i să mă aștepte…<br />Să o aștepte… Va pleca și ea dincolo, simte, foarte curând, oricum nu vor fi împreună… O va aștepta pe cealaltă. Va avea de așteptat mult, căci cealaltă e cu treizeci de ani mai tânără, nu se va duce degrabă. Sau poate că da… Numai Dumnezeu știe. Va fi o veșnicie alături de fiica lui, care a plecat câțiva ani în urmă, tânără și frumoasă…Va fi alături și de sufletele nevinovate ale celor unsprezece copii, morți încă din pântecul ei… <br />Doamne, de ce a trebuit să tragă atâtea? Pe atunci nu făcea prea multe păcate. Acum da, e păcătoasă. A blestemat. A blestemat mult și acesta e un mare păcat… Poate de la blestemele ei a murit fata lui la cincisprezece ani? Rămăsese gravidă, iar băiatul-nici gând de însurătoare. Învăța la Chișinău. A venit acasă, pe drum a cumpărat o sticlă de esență de oțet, a băut-o la poartă, fără să mai între în ogradă… Trei zile s-a rugat să fie salvată. Trei zile de dureri groaznice și de agonie…<br />După moartea acelei fete a încetat să mai blesteme. A încetat să facă farmece. Merge des pe la mănăstiri, biserici, se roagă să fie iertată. Dar de iertat, ea, singură, oricum, nu poate ierta…<br />A trecut drumul să între în ogradă, dar iar a strigat-o Petrică.<br />„Mamă soacră, să nu pui zăvoarele la ușă. Nu te mai teme, nu vin soldații să te ridice. Nici hoții să te prade, că nu au ce-ți lua. Mâine dimineață o să vin să-ți tai lemne. Nu vreau să te trezesc prea devreme. O să îți fac focul în sobă. Lasă ușa deschisă, bine, mamă?”<br />Ce om bun e ginerele ei. O ajută, o înțelege, dacă avea un fecior nu ar fi avut atâta noroc de el, ca de ginere. Ce bine că locuiesc pestre drum unul de celălalt. Veruța avea 11 ani când oamenii ceia au vândut casa… Era o cocioabă, cu mult pământ bun. Vasile a alergat să o cumpere. „La ce-ți trebuie, i-a zis. O avem doar pe Veruța. Vezi că nu se țin copiii de mine? Mai bine cumpărăm pământ. Va rămâne Veruța aici, cu noi, de ce să cheltui bani pe o dărămătură?”<br />„Copiii, când își fac familii, trebuie să trăiască aparte, i-a zis atunci Vasile. Ție ți-a fost ușor cu bunică-mea? Nu. Deci cumpăr casa, pe locul celei vechi zidesc alta, vom fi aproape, dar nu împreună și nu la aceeași masă.”<br />Câtă dreptate a avut Vasile…<br />A venit acasă, a tras cele trei zăvoare și a mers în cămară. Azi i s-a părut cămăruța deosebit de friguroasă. Început de aprile, oricum, dacă nu faci focul, pereții, după iarnă încă-s reci. S-a așezat pe scăunașul ei, a scos cenușa din plită, a pus câteva lemne, le-a dat foc.<br />Privea flăcările care mușcau din lemnul alb și se gândea că uite, lemnul ăsta a fost cândva copac. A înflorit, a dat roadă, a făcut umbră, a adus bucurie și acum, în câteva clipe, devine cenușă… Așa e și omul. Doar că omul, spre deosebire de pom, lasă prea multă durere în urma sa…<div><br />De mică a știut că se va mărita cu Vasile. Să fi avut vreo patru ani când s-a apropiat de soră-sa Miliia și i-a zis:<br />- Miliia, eu știu cu cine mă mărit, când voi crește!<br />Miliia a făcut ochii cât cepele. Mică, mică, dar șmecheră. Nu i s-au uscat mucii, dar deam se vede măritată. Ei, și cine e mirele? a întrebat soră-sa.<br />- Vasile!<br />- Care, Vasile?<br />- Vasile a lui nanu Ghiță! a strigat și i-a arătat Miliiei limba.<br />- Văleu! Dar de ce tu? Poate eu mă mărit cu Vasile că suntem de-o seamă?<br />- Nu!!! s-a repezit furioasă spre ea, apucând-o de păr.<br />Împlinise șaisprezece ani când au făcut nunta. Era gravidă, acest lucru îl știa doar ea și Vasile. Vasile era flăcău copt, la douăzeci de ani înțelegea ce face. Și cât de frumoși mai erau, dar mai frumos și mai deștept ca Vasile nu era nimeni în toată lumea...<br />Părinții nu au fost împotrivă. Din familii bune, harnici, muncitori, trăiau într-o mahala, prieteni, cumătri. Dooar maică-sa nu era prea bucuroasă, Zinovia sărise cu măritatul înaintea surorii sale mai mari, însemnând că soră-sa se va mărita greu și posibil că rău. Să mai crezi semnelor… Milia s-a măritat îndată după ea și chiar foarte bine, atâta doar, i-a murit bărbatul de tânăr, rămăsese singură cu trei copii…<br />Ce rochie frumoasă și beteală de mireasă i-a cumpărat Vasile din târgul Ieșilor. O mai are și acum. Atunci, îndată după tradare, voia să o arunce pe foc, dar a păstrat-o... <br />S-au mutat imediat cu traiul în casa hoaștei de bunică a lui Vasile. Bătrână, fără de dinți, dar mare cotoroanță, om cu draci. Că aia nu e cum trebuie, că aia e altfel, că nu o ajunge capul la nimic, că e căscată, că e proastă, îi venea să o apuce de gât. Doar fiindcă îl iubea prea tare pe Vasile, nu făcea acest lucru. „Bine, mămucă, cer iertare mămucă, sărut mâna mămucă”, doar să-i facă pe plac lui Vasile. Vasile observa totul. Imediat a pornit casă nouă, în ograda babei. Cu mânuțele lor, împreună, au zidit casa. <br />Chiar dacă era gravidă, nu se dădea în lături de la muncă. Mereu alături de bărbatul ei. La făcut lămpaci, la cosit, la ridicat căpițele de fân, la arat, la semănat, la moară, încărca tobîltocul în spate și fuga spre căruță. Mai târziu, când au avut fierărie, stătea la foc, bătea la nicovală făcea greble, săpi, hârlețe și îi plăcea acest lucru. „Ești nebună”, îi zicea Vasile. Du-te și fă mâncare, lasă-mi mie ridicatul și căratul, nicovala și barosul”. „Nu și nu”… Departe de Vasile nu-i ajungea aer. Vasile a fost întotdeauna aerul, viața ei. De când nu mai e cu el, nu mai are cu ce răsufla, de când nu mai e cu el, viața nu e altceva decât un mare chin…<br />Primul și unicul copil, pe Veruța, a născut-o înainte de timp. Grea naștere, copilul slab, credea că nu va trăi. Dar a trăit, trăiește. Firavă, slăbuță până pe la vreo unsprezece ani. Apoi parcă a înflorit. Ce fată frumoasă și voinică se făcuse. <br />Ar fi vrut să aibă mulți copii. Vasile voia băieți, sau ce o fi, zicea el, copii să fie. Nu a vrut Dumnezeu. Îi purta până la vreo trei, patru luni, uneori reușea să îi ducă până la cinci luni, unul chiar trecu de șase, îl născu viu, trăi doar o zi. Ce durere, ce tristețe, pe ceilalți îi năștea morți. Încerca iar și iar. Degeaba. Unsprezece copilași pierduți, doar unul viu, Veruța. „Lasă, Zinovie, nu mai trebuie”, i-a zis Vasile. „Încă odată și te pierd și pe tine. Nu ne este dat. Avem o fată, să ne mulțumim cu atât. Să ne fie sănătoasă. Ne va aduce nepoți, băieți, fete, nepoții vor fi ca și copiii noștri.”<br />Așa a fost. Veruța le-a dăruit trei nepoți voinici, frumoși și două nepoțele. <br />O ajutau pe Veruța în toate. Treceau drumul și erau în ograda lor. Ce lucru bun a făcut Vasile când a cumpărat cocioaba aia. Ce casă frumoasă construise pentru Veruța. Avea mâini de aur omul ei. Și cap tare deștept. Mare noroc și cu ginerele. Harnic, gospodar, blând, un om bun, ca pâinea cea caldă. Avusese o dragoste în sat, nu o voia pe Veruța lor, dar nu se împotrivi părinților… Și fiindcă era om înțelept, poate că nu își iubea soția ca pe fata aceea, dar ținea la ea, o respecta, o respectă, ca pe mama copiilor săi. Nu a obijduit-o măcar odată, nici cu privirea. Când s-a certat Veruța cu părinții lui, Veruța e dură, neiertătoare, tine minte, nu uită, a fost de partea Veruței, nu a tatălui, a surorilor, sau a mamei. Un timp nici nu a mers să îi vadă, până nu au venit ăia să își ceară iertare…<br />Grea viață… De dimineață până târziu, muncă, muncă și iar muncă. Frământau pământul, îl mângâiau, îl netezeau, îl mulgeau, cum s-ar zice, ca să scoată din el miere și lapte. Pământul le era recunoscător, îi hrănea. Uneori toată munca era în van. Ori dădea piatra și strica roada, ori venea furtuna și punea totul la pământ, ori ploaie multă, ori secetă. Dar erau și ani buni, cu roadă, inimile pline de bucurie și ce-i trebuie țăranului altceva? Pace, sănătate și o bucată de pământ pe care să-l prefacă în rai.</div><div> <br />S-au terminat toate într-o singură zi. Au venit rușii. Au plecat rușii, dar a venit războiul. Războiul-pe sfârșite, au revenit rușii. Au adus foamete. Cine a avut noroc a trecut peste foamete, dar a venit colhozul. Li s-a luat pământul, însemnând că cineva a mers de fapt cu tancul peste sufletele lor. Cine e un țăran fără de pământ? E un om cu o rană mereu deschisă, sângerândă, fără de speranță pentru ziua de mâine. Li s-a luat totul. Crama, boii, caii, stâna, au rămas sărăci, doar cu fierăria, un fierar priceput, o fierărie bună nici colhozului nu îi strica.<br />În comparație cu ce a urmat, toate celelalte au fost doar niște încercări, grele, peste care au trecut, având credință în Dumnezeu. Mai departe nu a rezistat, cel puțin ea, a pierdut credința… Fără de credință omul e pustiu. boștoră, și pe dinăuntru și pe dinafară…<br />Trăiau cu frica zilei de mâine. Se luau cu munca, tristețe de nedescris. Oamenii încetaseră să mai zâmbească. În ziua aceea merse în grădină să rupă buruian pentru păsări, avea o presimțire ciudată, nu-și găsea locul. A pășit strâmb, și-a scrântit piciorul, abia a ajuns cu brațul de buruian în ogradă. Și-a legat strâns glezna, i se umflase, se înroșise, piciorul era sclintit rău, dar totuși nu și-l frânse. Se culcă în pat, ațipise când a întrat Vasile.<br />- Zinovie, scoală, nu e timp de dormit, i-a zis cu un glas speriat. Ce aștepți? Am zis să te ridici. Trebuie să ne grăbim. <br />A deschis ochii, nu a înțeles nimic, l-a privit, era schimbat la față. <br />- Ce ai Vasile? a întrebat. Ce e cu graba asta? Unde? Când? De ce?<br />- Zinovie, m-am întâlnit adineauri cu cumătrul Goriță, i-a zis șoptit și a privit prin părți. Suntem în listă… Pricepi? Culaci.. Chiaburi. Vrăjmași ai poporului. Pământ mult, cramă, stână, fierărie… Bine că nu te-am ascultat și nu am reușit să scriu după Veruța pământul și crama. Mă tot băteai la cap. Acum ar fi fost și ei în listă. Sunt săraci, nu-i vor atinge, nu au bogății. Ca noi… Chiar dacă nici noi nu mai avem nimic. Oricum, ne vor ridica. Mâine noapte vor umbla mașinile cu soldați prin sat. Mulți sunt în listă, dar cumătrul Goriță i-a înștiințat doar pe câțiva. Dacă află rușii, îl împușcă, Zinovie. Așa că scoală-te, să pregătim merinde pentru mai multe zile. Ouă fierte, cartofi, ceapă, pâine, mai vezi și tu ce mai punem, acolo. Haine călduroase. Vară, vară, dar noaptea te ia frigul. Nu mai suntem tineri, Zinovie. Ceva de ploaie. M-am gândit unde ne vom duce. Departe de sat. La fostul nostru pământ din Hârtoape, de lângă Vâlcele, sătucul e mic, câteva gospodării, nici colhoz nu au. Nu ne vor căuta. Au semănat popușoi. Vom sta o săptămână, două, prin popușoaie, Vor veni Veruța cu Petrică să ne aducă de mâncare, să ne spună ce se întâmplă…Am vorbit cu ei. Petrică zicea că îl vor trimite la Bălți, la cursuri de învățători. Are șapte clase românești și sovieticii au nevoie de învățători. Dacă pleacă Petrică, va fi mai greu, dar oricum, trebuie să ne ascundem, Zinovie…Chiar dacă ne vor găsi peste un timp, nu ne vor mai trimite la capătul lumii. Acum încarcă vagoanele, trece valul și ne vor lăsa în pace. Să zicem că ne pun la pușcărie, dar Zinovie, nu există pușcărie mai strașnică decât depărtarea de casă… Hai, femeie, ce stai, mișcă-te, cum se întunecă, pornim.<br />- Vasile, nu voi merge… Privește, piciorul… Abia prin casă de mă pot purta. Eu rămân, Vasile. Tu pleacă. Mă vor lua, măcar tu să scapi, nu trebuie amândoi să ne prăpădim cu zile.. <br />- Nu, Zinovie, dacă nu mergi tu, nici eu nu mă duc. Să ne ia, să ne trimită pe amândoi la urși. Înseamnă că așa ne este dat… Nu degeaba ți-ai întors piciorul tocmai azi… O fi un semn…<br />Cu greu l-a convins să plece. I-a promis că se va ascunde și ea. Mâine, înainte de zori, încet, fără de grabă, va merge în viile de după case. Va sta undeva, sub o tufă, va vedea cât va rezista, dar mâine, în noapte, soldații nu o vor găsi acasă.<br />S-au îmbrățișat, au plâns și nici unul din ei nu știa că aceea era ultima lor îmbrățișare. Nu știa Vasile că niciodată, absolut niciodată nu se va mai întoarce la cuibul lui, zidit cu atâta trudă…<br />O durea strașnic piciorul. Peste câteva zile după grozăvia cu ridicatul, s-a furișat, la fel noaptea, a venit în sat. A găsit poarta legată, ușa cu lacăt, totul le fusese confiscat. Nu mai avea casă, goală casa, îi luase tot, până și păritarele de pe pereți și perdelele de la ferești. Vasile a știut că așa va fi. Înainte de plecarea lui a reușit, cu Petrică împreună, să care peste drum ce aveau mai de preț. Covoare, țoale, perne, șalinci, multe însă au rămas, le-au împărțit înde ei, activiștii. <br />Nu mai putea să doarmă prin ponoare. Porniră niște ploi, udă până la piele, printr-o spărtută din gard, împreună cu Veruța au intrat în ogradă, au deschis ușa de la cladovca de după casă, au așternut în bucătărie, pe podea, niște piei de oaie și fie ce-o fi, acolo s-a ascuns încă o lună de zile. Când a ieșit, nimeni nu i-a zis nimic, chiar au lăsat-o să stea în casă, cu toate că nu mai era proprietatea ei, ci a colhozului.<br />Nu știau nimic de Vasile. Petrică era dus la Bălți, ea, ascunsă. Veruța cu copii mici, mezinul se îmbolnăvise. L-a dus la o soră de a lui Petrică, s-a încărcat cu merinde, dar acest lucru îl făcu abia peste două săptămâni după fuga lui tat-su. A mers spre Hârtoape. L-a strigat, l-a căutat, a găsit popușoii pătuliți, semn că fusese acolo, Vasile, nicăieri. S-a întors cum s-a dus. „Nu e tata”, i-a zis. „A dispărut, nu e nicăieri. Poate l-au prins soldații și l-au încărcat în vagoane? Sau l-o fi omorât și îngropat pe undeva…”<br />Veruța a pornit să bocească, ea se ținea tare. Dacă îl prindeau, s-ar fi auzit, ar fi spus cineva, s-ar fi răsuflat cu vorba. Să-l fi omorât, ar fi trebuit să-l îngroape undeva prin apropiere, ar fi lăsat urme, movilă cu pământ reavăn. L–or fi aruncat mâncare la pești, în iaz, orice ar fi putut să fie. … Dar ea simțea, Vasile e viu. Nu a stat el să moară de foame, chiar dacă nimeni nu i-a dus de mâncare timp de două săptămâni. S-ar fi descurcat, ar fi venit în sat, a trecut prin primul război, era bărbat. Nici în ploaie nu a stat, în mijlocul lanului cu popușoi. Avea mîini de aur, Vasile, o colibă undeva și-ar fi sclipuit. Era convinsă, Vasile e viu. Asta îi arătau și bobii, și datul în cărți…Doar că se mai arăta ceva acolo, mai ales la cărți… O damă de dobă. Încerca să nu se gândească.</div><div><br />Trei luni trecuseră de când nu știau nimic de Vasile. A venit Petrică de la Bălți. Imediat a mers să-l caute. A revenit peste câteva zile. L-am găsit, a zis, e viu. Dar nu se întoarce acasă. Nici nu știu dacă mai vede casa vreodată… A fost bolnav, tare bolnav. E slăbit, dar e în putere. E la Alexandra, fata babei Catinca. Cea din marginea Vâlcelilor, de lângă Hârtoape. Când mergeam la prășit întram pe la babă, tata îi ducea ba o sapă, ba un hârlet, o ajuta, o ajutam și noi cu ce puteam. Creștea singură o nepoată. Nepoata, acum e femeie în toată firea. Nu e măritată, bărbați nu prea sunt, s-a făcut frumoasă, baba a murit pe foamete… Nu mi-a dat în gând că ar putea să se ascundă acolo…de asta a durat atât. Alexandra l-a găsit pe tata bolnav, în câmp, sleit de puteri, flămând, ud, plin de glod. L-a ascuns la ea în pod, ca să nu știe, să nu vadă nimeni. Încă mai stă în pod, se teme să iasă. L-a lecuit cu hoștină, cu miere, cu nu mai știu ce că tușea de murea. I-am zis să meargă acasă, a răspuns, nu… A întrebat de ce l-am lăsat, de ce nu a venit nimeni mai devreme.<br />Iată deci cine era dama de dobă care îi ieșea la cărți. Nu-i nimic, o dezbate cumva de lângă Vasile. Ea e tânără, Vasile, chiar dacă e puternic și frumos, nu-și va pune mintea cu o fetișcană. <br />A mers în Vâlcele. L-a găsit pe Vasile gospodărind prin ogradă, ca la el acasă. Mai să nu-l recunoască. Îngrijit, îmbrăcat curat, se îngrășase, roz în obraz, după cum se vedea îi priise surghiunul din pod. O năpădeau emoțiile, ce mai e și asta, ce s-a întâmplat cu Vasile al ei? „Hai acasă, Vasile”, i-a zis, „de ce nu te întorci? Toți te așteptăm. Și eu, Și Veruța, și nepoții.”<br />A tăcut un timp, apoi i-a răspuns.</div><div>- Zinovie, i-a zis. Am trăit cu tine o viață. Pe unde bine, pe unde rău, ca la tot omul. Ți-am fost alături când ai născut-o pe Veruța, când așteptam pe ceilalți copii, îi vedeam cum mureau… Muream și eu câte un pic de rând cu ei. Ți-am fost credincios și dacă ți-am greșit cumva, te rog să mă ierți. Dar drumul nostru împreună s-a terminat aici și acum, Zinovie. Nu ești vinovată, nici eu nu sunt, așa a fost să fie… Zinovie, fata asta m-a salvat. Nu am dreptul să o las, nu am dreptul să îmi părăsesc copilul, poartă în pântec copilul meu și cât îmi va fi dat să trăiesc voi rămâne alături de ea, alături de ei… Iartă-mă, Zinovie, dacă poți… Îți las tot, încep viața de la capăt și cum va fi, așa va fi. Nu îmi purta pică, nu am vrut să fie așa…<br />Îi lăsa totul… Dar nu mai aveau nimic. Ce îi lăsa? Durerea din suflet? Începe viața de la capăt… Dar ea? De la care capăt să o înceapă?<br />A strigat, a plâns, l-a implorat, i-a căzut în genunchi, s-a umilit. Apoi a blestemat. Pe el, pe femeia aceea tânără, frumoasă și nerușinată. A blestemat copilul nenăscut încă… <br />Nu s-a lăsat intimidat, a rămas rece și neînduplecat. <br />Nu ținea minte cum a ajuns în sat. Mergea pe drum și oamenii credeau că e biată. A zăcut mai multe zile și numai ura ce i-o purta lui Vasile, Alexandrei și plodului lor, o mai ținea în viață. Nu trecea zi să nu blesteme. Muncea ca mai înainte, la fierăria sa, acum a colhozului. Când avea timp, umbla pe la vrăjitoare, făcea vrăji, poate îl aduce înapoi. Să-l fi iubit mai puțin, nu ar fi suferit atât, i-ar fi trecut, dar fără de Vasile nu mai știa cum să trăiască. El putea trăi fără de ea, ea nu. Vasile probabil nu a iubit-o niciodată. Gândul ăsta îi alimenta și mai tare ura. Și totuși știa, de se întâmplă o minune și mâine revine Vasile, îi va ierta, va uita, nu va rămâne picătură de ură în inima ei.<br />Când a auzit despre nenorocirea cu fiica lui de cincisprezece ani, s-a cutremurat. Cinci copii i-a facut lui Vasile, Alexsndra. O fată și patru baieti. Fata a fost cea blestemată... <br />A încetat cu blestemele, cu vrăjile și a pornit să umble pe la mănăstiri. Îmbrobodea șalinca aia neagră cu flori și țurțuri lungi, pe care i-o dăruise Vasile la nașterea Veruței. Pentru ea șalinca era sfântă și nu putea să meargă în lăcașul Domnului fără a avea măcar pe trup ceva sfânt, fie și o haină. Sufletul îi era prea cătrănit, prea plin de păcate…<br />Nici biserica nu o ajuta să uite, să ierte. Durerea despărțirii de Vasile se înfrățise cu ea. Ea și durerea, două surori gemene. Demult pierduse capacitatea de a se bucura. Durerea și ura, unicile ei bucurii…<br />Cred că era singurul om pe pământ căruia i-a părut rău că nu i-au luat pe sus rușii în noaptea aceea și nu i-au dus la capătul lumii. Ar fi fost împreună, chiar dacă mureau… Sau poate că nu mureau… Se întorceau acasă, cum s-au întors atâția. Nu s-ar fi născut și nu ar fi murit copila aia. Azi l-ar fi bocit pe Vasile, cum doar ea știe să bocească.<br />În toamna trecută l-a zărit pe Vasile. Trecea pe drum, probabil mergea la soră-sa. Nu îl văzuse din ziua când îngenunchease în fața lui. S-a oprit în dreptul porții, a întors capul spre casa lui Petrică. A privit, apoi încet, ca un bătrânel, a mers mai departe. Poate a vrut să între. Nu a îndrăznit. Stătea dosită după gard. Nu știa dacă el o observase. Oricum, nu ar fi cunoscut-o. E bătrână, urâtă. El rămăsese la fel de frumos, cum a fost întotdeauna. Doar un pic dus din spete, cu părul și barba ca neaua, însă omul născut frumos, până pleacă de pe pământ, tot frumos rămâne.</div><div><br />Focul din vatră demult s-a stins. S-a sculat de pe scăunaș, a aprins o lumânare și a mers în casa cea mare. A deschis cufărul, a găsit șalinca neagră. A îmbrobodit-o. Așa a simțit că trebuie să facă. A venit iar în cămară. A pus lumânarea într-un borcan, să nu se prăvale pe unde nu trebuie, se temea de foc, de incendiu. În cotruță a găsit sticla de vin. Întotdeauna o avea acolo plină. Cănd mesea, lua și câte o înghițitură de vin roșu, pe care îl făcea Petrică. Din via sădită încă de Vasile. Vin ca sângele, tare bun și de leac. Nu mâncase nimic, nici nu voia să mănânce. Și-a turnat vin în pahar și l-a băut dintr-o răsuflare. Apoi și-a mai umplut un pahar. Și-ncă unul…<br />O năpădi brusc o oboseală strașnică, abia se ținea pe picioare, Se culcă în pat, așa îmbrăcată, îmbrobodită în șalinca neagră. Nici nu simți când adormi.</div><div><br />Dimineața, Petrică veni să taie lemne. Vru să între în casă. Ușa de la întrare, cu zăvoarele trase. Mda, își zise omul în gând, Zinovia iar a pus toate trei zăvoare. La claudoucă nici măcar curciocul nu era aninat. A întrat, a văzut-o pe Zinovia dormind, a pus lemnele lângă plită și a ieșit tiptil, să nu o trezească. Moșnegii, ca si pruncii, dorm mult, s-a gândit, probabil somnul ii ajută să nu simtă suferințile prin care trec. <br />Se grăbea. Trebuia să meargă cu băieții în Vâlcele. Brusc, pe la jumătate de ogradă se opri. Ceva, o neliniște inexplicabilă puse stăpânire pe el. Făcu cale întoarsă. La fel de încet, deschise ușa din cămara Zinoviei, trase perdelele, se apropie, o chemă, o zgâlțâi, îi puse mâna pe frunte, era rece ca gheața. Înțepenise Zinovia...<br />Nu și-au mai luat rămas bun de la Vasile… Aveau mortul lor pe laiță…<br /><br /><br />Emilia Plugaru</div>Adina Speranța (Adina V.)http://www.blogger.com/profile/08523148117486773432noreply@blogger.com0