Eugen Jebeleanu - Lidice

Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.

Zăpada începuse-ncet să cearnă

tremurătoare, în întreg văzduhul,

fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,

cu turlele topindu-se în ceaţă.

Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.

Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam

nimic nici unul. Ne uitam pe geam

cum rînd pe rînd zburau în urma noastră

cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri

călcase tancul, azi treceau mineri

şi, peste codrii destrămaţi, domoale

suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,

maşina străbătu şoseaua, peste

zăpezile zburătăcite-n stol,

trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.

Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?

(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?

... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost

Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...

...L-a ras din temelie Hitler. Satul

aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:

ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.

Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.

Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.

Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.

– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!

Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,

un pumn de lucruri mici, carbonizate:

un toc, un ban, o zgardă ruginită,

un fluier sfărîmat de dinamită,

o clanţă, nişte ochelari betegi,

de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,

o verighetă neagră, de aramă,

un tîrnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,

două patine mici şi o păpuşă...

Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...

Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.

Dar mă ţineau micuţele patine.

Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,

De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.

Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:

- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvînt.

Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,

suiau din ura noastră ziduri late,

ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,

crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese

din ura lumii – rodnică – purcese.

Ca nişte fierăstraie mari de piatră

tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră

mai vie decît satele distruse

din Lidice-n pămănturile ruse.

Cît munţii lumii, zidurile grele

luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze

din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?

Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!