Eugen Jebeleanu - Lidice

Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.

Zăpada începuse-ncet să cearnă

tremurătoare, în întreg văzduhul,

fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,

cu turlele topindu-se în ceaţă.

Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.

Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam

nimic nici unul. Ne uitam pe geam

cum rînd pe rînd zburau în urma noastră

cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri

călcase tancul, azi treceau mineri

şi, peste codrii destrămaţi, domoale

suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,

maşina străbătu şoseaua, peste

zăpezile zburătăcite-n stol,

trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.

Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?

(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?

... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost

Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...

...L-a ras din temelie Hitler. Satul

aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:

ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.

Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.

Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.

Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.

– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!

Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,

un pumn de lucruri mici, carbonizate:

un toc, un ban, o zgardă ruginită,

un fluier sfărîmat de dinamită,

o clanţă, nişte ochelari betegi,

de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,

o verighetă neagră, de aramă,

un tîrnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,

două patine mici şi o păpuşă...

Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...

Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.

Dar mă ţineau micuţele patine.

Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,

De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.

Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:

- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvînt.

Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,

suiau din ura noastră ziduri late,

ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,

crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese

din ura lumii – rodnică – purcese.

Ca nişte fierăstraie mari de piatră

tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră

mai vie decît satele distruse

din Lidice-n pămănturile ruse.

Cît munţii lumii, zidurile grele

luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze

din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?

Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!

Scrisoarea lui Mihail Eminescu către Leon Negruzzi, decembrie 1875

[lui Leon Negruzzi, prefectul județului Iași, în dec. 1875] 

[Nr. 299] [Iași, decembrie 1875] 

Inspectând în 29 noiemvrie a.c. școalele din com. Șipotele, pl. Bahlui, le-am aflat pe amândouă închise. Învățătoriul din cotuna Andrieșenii au pretextat că lipsa de lemne îl silește să ție școala închisă, iar cel din Șipote nici n-au fost vizibil pentru mine, de vreme ce lipsea din sat sub pretext de boala. Din izvoare private însă am aflat că școalele în această comună stau închise de aproape 6 luni, că primarul din localitate e într-un fel de unită complicitate cu învățătorii, că învățătorul din Șipote servește de ajutor de perceptor și nu are domiciliul fix, ci locuiește mai mult la d-l primar. Localul de școală din Șipote l-am găsit prefăcut în locuință a notarului, ușa din tindă, care dă în clas, am găsit-o zidită și deschisă în păretele din nord o altă ușă, încât de afară copiii intră de-a dreptul în școală. Școala nu funcționează defel. În clas d-nul notar își păstrează peste iarnă curechiul și nutrețul pentru vite. Toate acestea sub ochii d-lui primar. Spre a constata purtarea învățătorilor am rânduit o comisiune compusă din trei învățători din plasa Turia, iar calificarea purtării neauzite a d-lui primar, pentru care școalele părea că nici esistă, o las la apreciația dv. Ca un curiozum vă comunic bugetul școalelor din această comună pe anul viitor, în alăturare cu alte sume: 

1. Salariul a doi învățători . . 800 (adică câte 400 l.n. — Vătășelul din aceeași comună are 350 l.n) 

2. Idem a doi servitori 148 (Se găsește oare servitor cu 74 fr. pe an cu mâncarea lui ?) 

3. Reparația localurilor 100 

4. Chiria școalei din Andrieșeni 240 l.n. (20 galb. pe an chiria pentru o casă țărănească !!) 

5. Încălzirea a două școli 150 

6. Cheltuieli de întreținere pentru amândouă școalele 20 (adică 80 bani pe lună de fiecare) 

7. Mobilier 50 

___________________ 

[Total] 1508 

Reversul monedei este: 

Salariul primarului 1800 

Diurna primarului 600 

___________________ 

Total 2400 

Va să zică întreținerea a două școli în comună e mai puțin importantă decât esistența unui domn primar. Vă fac atent totodată la cifra trecută sub 4. E știut că chiria unei case țărănești e pe an de la 3—6 galb., aicea văd însemnat 20 și mai bine de galbeni; cu toate acestea localul e destul de mizerabil. Din aceste toate însă se vede că tăcerea d-lui primar e destul de semnificativă și se esplică [prin] complicitatea sa cu învățătorii. Rog deci să mijlociți pe lângă onor. comitet permanent ca, cu ocazia verificării bugetelor comunale, să prevadă sume suficiente pentru amândouă școlile, pentru ca, oricând ar veni alți învățători în locul acestora, să găsască toate cele trebuincioase pentru funcționarea școalei.

Mihail Eminescu

Adrian Păunescu - Infinita bunătate

Ce noapte liniştită la Vaslui

şi totuşi, cea mai mare dintre toate,

aşa cum poate însăşi mama nu-i

este această sfântă bunătate.

Au moldovenii bunătatea lor

cu care au ştiut să intre-n ţară,

cu ea se nasc, precum cu ea şi mor

şi nimenea cu ei nu se compară.

Ei, hăituiţi de-atâtea-mpărăţii,

ce norii lumii îi creşteau cu tuiul,

visau către-a lui Ştefan sfântă zi

când neamul nostru şi-a găsit Vasluiul.

Se vor mai naşte vânători vicleni

să speculeze dragoste şi milă.

dar ţara va rămâne-n moldoveni

ascunsă într-o cosmică prăsilă.

Ce noapte liniştită la Vaslui

când frate geamăn stă spre frate geamăn

şi între ei nimic palpabil nu-i

decât o bunătate fără seamăn.

O bunătate fără de folos,

o bunătate fără de prihană,

Moldova are sufletul frumos,

ca pruncul ce s-ar naşte dintr-o rană.

Nu e un simplu strigăt din tumult

ci e o bucurie ce există,

o bunătate biruind mai mult

decât o răutate anticristă.

Luminile s-au stins pe la fereşti

şi însuşi întunericul uneşte,

ca un bilanţ al soartei omeneşti

moldoveneşte cu moldoveneşte!

Şi-mi pare că în noapte mai apar

nori verzi şi mari şi vineţii pe ţară

ca surogatul unui vechi coşmar,

ca un acces de criză biliară.

Şi iarăşi cred că suntem slabi şi mici

şi numai codrii pot să ne ajute,

dar vai sunt moldovenii mei aici,

cu sufletele veşnic nevândute.

Ei sunt într-un Vaslui liniştitor

cu pruncii lor ce freamătă-n neveste,

gătiţi oricând a deveni popor

şi-a da dovadă că Moldova este.

Dar mai cu seamă mi-a fost dat să văd

ceva cu mult mai tare decât toate,

mai tare ca o moarte şi-un prăpăd,

această infinită bunătate.

Şi dacă pe pământ s-ar risipi

atâtea calităţi care-ncotrova

ea, bunătatea ar veni-ntr-o zi

ca s-o numim definitiv Moldova.

Geo Bogza - Cum îmi bate ceasul

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă

Ceasul meu bate clipele vieții mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă

Ceasul meu bate clipele vieții tale.

Dacă îl ascult cu osul frunții

Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă,

Dau înapoi cu un regn și devin copac.

Dacă îl arunc în foc

Dau înapoi cu două regnuri și devin piatră.

Dacă îl arunc în neant

Și îl ascult cu memoria morților

Dau înapoi cu trei regnuri

Și devin Cuvânt.