Bădița Ion și Bădița Mihai - Cum a fost scrisă poezia Somnoroase păsărele

În toamna lui 1874, pe ulițele Iașiului, Eminescu s-a întâlnit cu Ion Creangă. Frumoasa prietenie dintre cei doi avea să înceapă, ei fiind de nedespărțit. Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Împătimit culegător de folclor, Eminescu avea să descopere frumusețea șezătorilor alături de Creangă, purtând mereu cu carnet în care își lua notițe.
Se alintau unul pe altul cu apelativul ”bădiță”.
Bădița Ion era corpolent, cu ochi vioi, ageri, purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru, vorba lui era plină de tâlc, de înțelesuri adânci şi adesea încărcată de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Să tot stai în preajma lui şi să-l asculți cum depăna firul fără căpătâi, al celor mai minunate, şi mai năstuşnice poveşti şi povestiri.
Bădița Mihai era tăcut, gânditor şi de multe ori, chiar trist, cu păr negru, bogat, cu ochii mari, adânci, melancolici, cu zâmbet bun, cu glas cald şi blând.
Eminescu mergea cu drag să înnopteze în casa lui Creangă, asculta vrăjit poveștile acestuia, se plimbau pe uliță și povesteau. Poetul l-a îndemnat să își scrie amintirile, să nu se piardă. Și astfel a scris Creangă frumoasele Amintiri din copilărie. Tot el l-a introdus la Junimea, societate prea fină pentru gusturile povestitorului obișnuit cu lumea simplă a satului. Doar când povestirile sale stârneau zîmbetele se simțea și el în largul său.

Cât de mult l-a admirat pe Eminescu, pe atât de mult l-a uibit. Când povestea despre el, ochii i se umpleau de lacrimi. Când poetul a plecat la București, bădița Ion i-a scris de nenumărate oir rugându-l să se întoarcă. Moartea lui Eminescu l-a devastat, plângea ca un copil și dormea cu cartea lui de poezii sub cap. Începuse să se gândească la moarte. În ziua de 31 decembrie 1889, la șase luni după dispariția poetului, se stingea și bădița Ion...

Dar să vedem în ce împrejurări a scris Eminescu una din cunoscutele sale poezii, Somnoroase păsărele.
După mai multe vizite la bîdița Ion, Eminescu îl invită pe acesta la casa părintească din Ipoteşti: “Să vezi bădiță Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseți vrednice de admirat”. Și l-a plimbat pe Bădița Ion  pe dealurile Ipoteştilor, admirând amândoi satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşti, râuri cu multe izvoare, păduri de fag şi plopi, tei înfloriți şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind ca de obicei. Aveau obiceiul ca întâi să spună bădița Ion o povestire, apoi să vorbească bădița Mihai.
În timp ce Creangă povestea, păsărele au început să se cuibărească pentru noapte prin copaci. Izvorul din poană susura liniștitor.  De acum, bădița Ion terminase povestea și l-a îndemnat pe poet: ”hai, bădiță Mihai, e rândul tău.” Eminescu s-a ridicat de jos şi a început să grăiască încet şi rar:

“Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună

Se ascund în rămurele

Noapte bună!

Doar izvoarele suspină

Pe când codrul negru tace

Dorm şi florile-n grădină

Dorm în pace…”

Creangă a ascultat în tăcere, uimit de frumusețea versurilor și l-a rugat să mai spună încă o dată poezia pentru a o învăța pe de rost. La final, i-a spus: ”Bădiță Mihai, tu ești un mare poet!”

Eminescu a replicat: “Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata bădiță Ioane, eşti un povestitor fără pereche”.

(în amintirea celor doi prieteni, bădița Ion și bădița Mihai)

sursa: https://estioficialdiniasi.ro/blog/tag/humulesti/, https://adevarul.ro/locale/suceava

Despre Nichita

Ioan Cărmăzan: Eram student la matematică în Timişoara. Venisem în Bucureşti la soră-mea, Vera Lungu, cu care Nichita era prieten. L-am cunoscut, am fost cu el după fete prin Cotroceni, dar fără să ştiu că el e marele poet. Am aflat mai tîrziu... Mă număr printre cei cu care a petrecut în seara anterioară apariţiei volumului “11 elegii”. Eram undeva în Drumul Taberei. Noaptea am plecat cu el pînă în Balta Albă, s-o cerem de nevastă pe fata unui profesor universitar. A ieşit ăla cu un măturoi şi ne-a gonit... De-acolo ne-am dus la Smaranda Jelescu, care ne-a făcut cîte o cafea. Nu mai ştiu de ce, lui Nichita ceva nu i-a convenit, aşa că am plecat şi de-aici. Era deja dimineaţă. Ne-am căutat prin buzunare şi am mai găsit 25 de bani cu care am cumpărat un ziar. Scria în el de apariţia volumului “11 elegii”. Am luat un taxi, ne-am dus la Cartea Românească şi am stat acolo pînă s-a deschis casieria. Nichita a scos banii şi ne-am întors de unde am plecat, în Drumul Taberei, unde petrecerea era în toi.
Vlad Ciobanu: Eu l-am cunoscut pe Nichita cînd, student fiind, am stat cu chirie în aceeaşi cameră unde stătuse el cu Gabriela Melinescu... La doamna Unanian, lîngă soţii Covaci – Aurel şi Stela. Într-o zi a bătut la uşă Nichita. “Bătrîne – zice –, lasă-mă şi pe mine să stau cîteva clipe. Aici am trăit momente minunate”... Era o cămăruţă cu o fereastră cît semnul crucii. Am făcut cunoştinţă, după care eu i-am spus că plec cîteva zile în provincie şi, dacă vrea, poate rămîne acolo în perioada aceea...
Cum era Nichita?
V.C.: Avea o carismă pe care n-am mai întîlnit-o niciodată, la nimeni. Instantaneu devenea centrul atenţiei tuturor. Era luminos şi bun... În preajma lui, brusc, toţi deveneam mai inteligenţi, mai talentaţi, mai importanţi. După ce n-a mai fost el, o parte din personalitatea fiecăruia s-a stins...
I.C.: Mi-aduc aminte că, în noaptea de după înmormîntarea lui Nichita, am fost cu tine, Vlade, cu Caramitru, cu Puslojici, la o discotecă din Regie unde studenţii se distrau. Am urcat toţi pe scenă, iar Ion Caramitru le-a spus la microfon: “Sîntem foarte trişti. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar a murit marele poet Nichita Stănescu”. S-a făcut linişte în toată discoteca. Apoi a început Pino să recite din Nichita şi a fost o seară extraordinară de omagiere a poetului...
V.C.: Mai mult decît atît. Pentru că sîrbii se aşteptaseră ca România să declare doliu naţional, ca să-l declare şi ei – altfel nu se putea, era o încălcare de protocol – Puslojici a luat şi el microfonul şi a spus aşa: “Dacă în România sînt 10 milioane de oameni care-l plîng pe Nichita, în Iugoslavia sînt cel puţin şase milioane care-l deplîng”.
Se poate vorbi de un “efect Nichita” asupra celor din jur?
I.C.: Da. Nichita năştea un soi de gelozie în jurul său. Era o mare concurenţă: cine e mai prieten cu Nichita, cine e mai aproape de el... Eu şi Vlad n-aveam nici o treabă...
V.C.: Asta şi din cauză că noi nu eram scriitori. Geloziile astea în primul rînd între scriitori se manifestau.
I.C.: Da, noi eram doar prieteni. Nici cei mai buni, nici cei mai apropiaţi, nici cei mai privilegiaţi. Prieteni şi-atât. Nu disputam nimic... Pe de altă parte, există o explicaţie a dependenţei tuturor de “fenomenul” Nichita: dacă erai singur şi trist în Bucureşti, noaptea, ştiai că există un loc unde un om te aş¬tepta, vorbea cu tine, te vindeca de tristeţe. åsta era Nichita. Omul a murit, locul a dispărut.

Dumitru Neagoe - Lui Nichita

fotografie preluată de la Adam Puslojic

Lui Nichita...

Din când în când citesc o carte

Dorind în suflet să-mi rămână.

Nepoți de EA să aveți parte!

Citiți-o! Aceasta-i Biblia Română

5.12.2019

Fotografia reprezintă prima pagină a volumului de poezii Belgradul în cinci prieteni unde Nichita a scris pentru bunul său prieten, frate, Adam Puslojic cum că el este singurul care îl poate traduce poporului sârb.