N-am ascultat cuvântul bietei mame,
Să nu mă fac în lume de alai:
De când am început a scrie drame
Succesele se țin de mine scai!
Nu-s singur vinovat de insuccese:
În față am prea mari contemporani,
Prea mulți poeți cu opere alese,
Balzaci ai prozei, dramaturgi titani!
Dar mă gândesc că este foarte bine,
Să ai deasupra pomi aşa de nanți:
Trăiesc atâtea gâze şi albine
Chiar şi la umbra unor elefanți...
Trăim împrumutând de ici, de colo,
De pe la cei nepieritori în veci!
La optsprezece ani, n-am fost Apollo,
Şi nici bogat n-am fost la patruzeci...
Ca mulți confrați, visez la alte sfere,
Cu mâinile înfipte în folclor!
Dar de-ar veni țăranul şi ne-ar cere
Să-i dăm legalul drept de autor,
Ca iepurii sub haturi ne-am ascunde,
Și unii ar fugi în țintirim,
De ne-ar veni, din ale vremii unde
La poartă, autorul anonim...
Ba, unii poate nu l-ar recunoaşte,
La uşă l-ar ținea ca pe-un milog,
Și-ar năzui cu apă să-l împroaşte...
Dar nu mai spun duiosul epilog,
Nu şade bine să-mi bârfesc confrații,
Năravu-i părăsit și de femei:
Mai bine, osanale şi ovații,
Căci mă bârfesc destul, pe mine, ei!
Spun unii că nu fac literatură,
Ci, apă chioară... fără caracter.
Că n-am în mine nici destulă ură,
Să pot să fiu al vremii făclier!
Pesemne, hotărăşte veşnicia,
Dac-am avut cândva puțin talent!
(De-aceea, poate, şi Academia
Nu m-a ales decât... corespondent!)
Ciudat de tot! Ilustrele talente
Coboare-se de sus, la mine-n sat,
Să-ntrebe de părintele Vichente
Cât am gemut şi cât am lăcrămat,
Pân’ m-am suit la înțelesul slovii
Ca ața de fasolă pe arac!
Câmpia Bucovinei şi Moldovii
M-au cunoscut, pe umăr cu un sac,
In care-aveam opincile prea sparte
Şi mămăliga rece din ştergar!
Râvnind să-nvăț măcar un bob de carte,
O tinerețe am umblat hoinar,
Parale chioare să adun din lume,
Să le plătesc la dascălii din târg;
Cu o custură mi-am scobit un nume
In scoarța vremii. Ostenind cu sârg,
Am renunțat la orice bucurie,
Şi stau şi scriu, departe, într-un sat.
Nu sap vreun monument în veşnicie,
Căci niciodată nu m-au frământat,
Absurde, goale visuri, gărgăunii!
Ai mei, m-au învățat să fiu modest!
Nu dau, pe aur frumusețea lunii,
Şi dealul nostru mic, pe Everest!
S-a pleşuvit prin vreme deluşorul,
Spre vânturi doar s-a opintit din greu!
Luptând prin lumea largă cu zăporul,
M-am opintit şi-am pleşuvit şi eu,
Încât, adese, când se uită mama
La fruntea mea, oftează în ascuns!
Dar codrii noştri mândri ca arama,
Nu s-au golit, îmbătrânind de-ajuns?
Oftez adese când mă uit în urmă,
Si mă întreb ce treburi am făcut:
Dar oare păstorind o mică turmă,
Arând şi semănând obştescul lut,
Făceam mai mult? O, ştiu acum prea bine,
Că de plantam la poartă plopi, răchiți,
Un veac întreg îşi aminteau de mine
Hulubii şi drumeții obosiți,
Cu mâna asta de săpam țărâna,
S-ajung la un filon de ape reci,
In amintirea satului, Fântâna
Lui Cămilar ar fi trăit în veci!
Dar nu-i nimic, e prea târziu acuma,
Să mă întorc de unde am pornit!
Trec cărțile ca roua şi ca bruma,
Şi fericit am fost când m-au citit
Vecinii mei, şi s-au mândrit adese
Că au în sat un fel de scriitor...
Mă-nvăț, câte puțin, să nu-mi mai pese
Că n-am fost clopot veşnic vestitor,
Vuirile s-ajungă în milenii!
Pe-al meu cuvânt cetăți nu s-or zidi!
Sunt mulțumit că au zâmbit sătenii,
Că mi-au trăit cuvântul, doar o zi!
Cam asta mi-este lunga aventură
In continentul unde stă Homer!
N-am cunoscut invidie nici ură!
De la prieteni, îndurare cer,
Că i-am răpit în vechea mea căscioară,
Să le citesc vreun ,,op nemuritor”
Şi nu le-am dat măcar nici apă chioară,
Ca să le fie chinul mai uşor...
*
Porneşte dar, cu bine, cărticică,
In tine nopți şi nopți am îngropat!
Gândeşte-te : şi mica rândunică
Străbate un văzduh înviforat...
(Text inedit )
Eusebiu Camilar avea obiceiul să scrie prefața el însuși, în versuri, la romanele sale. Acesta este cuvântul înainte la romanul Cordun, roman pe care l-a scris la îndemnul soției sale, Magda Iasanoș, după ce, în serile liniștite, îi povestise cu drag despre satul natal, familia sa și țăranii locului.
Părintele Vichente, părintele din sat, l-a îndemnat să meargă în lume ca s-o cunoască și apoi să scrie. Când a fost publicat Cordunul, romanul de debut, s-a dus în sat și l-a citit la o sezătoare. Părinții, surorile, chiar mama lui, s-au supărat că i-a descris așa urât. Mama i-a zis:” ‚Dacă ştiam că ai să scrii aşa de rău şi de urât despre noi, n-aş mai fi degerat, iernile, prin viscole, ca să-ți aduc mâncare, cu traista la târg...’ Se așteptau cu toții la o frescă a satului, cu imagini idilce, și el le-a oferit adevărul crud. La un moment dat, o băbuță a spus: ” Ceea ce arată cărticica aceasta îi adevărul negru pe alb! Aşa trăim noi, țăranii...” Și spunea Camilar: ” Aprecierea băbuței aceleia care acum putrezeşte pe deal între nuci şi cireşi, m-a înfiorat mai tare decât tot ce s-a scris despre ‚Cordun’ în ziare şi reviste.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu