Ion Minulescu - Romanța policromă

Nu-i cer nimic...

Şi totuşi, dacă-ar vrea -

O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -

Ar face dintr-un lac o Marmara,

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Nu-i cer nimic...

Dar dacă-ar fi să-i cer

Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,

Aş picura-ntr-o cupă cu eter

Morfină

Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

Dă-mi calmul blond al soarelui polar,

Dă-mi primul crepuscul pe Golgota

Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,

Dă-mi prorocirea viselor rebele,

Dă-mi resemnarea strofelor banale

Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,

Dă-mi simfonia flautelor mute,

Dă-mi tălmăcirea buzelor profane

Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,

Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,

Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii

Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,

Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,

Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă

Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,

Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.

Dă-mi fastul siluetelor regeşti

Şi perspectiva casei de nebuni...

Nu-i cer nimic.

Şi totuşi, dacă-ar vrea -

O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -

Ar face dintr-un lac o Marmara

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Magda Isanoș - Îngerii

Nu știu dacã existã îngeri. Oamenii s-au gândit la tot ceea ce nu sunt și au creat îngerul. Aceastã ființã drãgãlasã și totuși imaterialã ocupã un loc de seamã în religia și literatura lor.
Nu voi vorbi bineînteles de îngerul cu sabia în mânã, care a stat la porțile raiului dupã izgonirea primei perechi, ci de îngerul blond, bucãlat și terestru, de care ne servim pentru metaforele și nedumeririle noastre.
Poețîi (totdeauna oamenii aceștia și-au fãcut un ideal din a nu pricepe nimic) au crezut cã femeia, mai ales cea iubitã, e un înger.
De fapt, nu se știe dacã erau siguri, pentru cã o mai numeau și demon, floare, zânã etc. Dar oricum o asociau întotdeauna în mintea lor cu ceva gingaș, supranatural.
Această a fost o mare gresealã și una din cauzele pentru care îngerul a decãzut.
Într-o vreme am stat și eu printre îngeri (într-un cãmin sau internat de domnișoare). Unul voia sã se mãrite cu o masinã, altul cu o vilã.
Copiii sunt și ei îngeri (când mamele se supãrã, nu ezitã totuși sã-i numeascã diavoli), acesta este un fenomen firesc: îngerul trebuie sã cadã. În privința copiilor, care în majoritate se ocupã cu stricarea a tot ce existã: cuiburi, ghete, mingi, geamuri, care spun minciuni și-s vanitoși, și dupã Freud, chiar libidinoși. Nu știu la ce s-o fi gândind lumea când le zice îngeri. Cu puțînã psihoanalizã, termenul s-ar explică așa: „aș prefera sã te faci înger și sã te sui la cer."
M-am întrebat adesea de ce omenirea a inventat îngerul. Poate din plictisealã.
Dar neamurile cele mai primitive (care n-aveau de ce se plictisi) îl cunosc.
Ori este invenția unui om urât care suferã de bãtãturi și de mãsele (de aceea îngerul a ieșit imaterial) și avea nevastã urâtã (de aceea îngerul a ieșit frumos, cu aripi, aripile fiind o garanție a unei mai rapide disparițîi).
Omul acela suferind și-a mãrturisit suferința, creând îngerul.
Dar câte nenorociri i s-au întâmplat de atunci acestui simpatic personaj!
Mamele, poețîi și îndrãgostitii l-au coborât printre noi și l-au banalizat.
Îngerul și luna, de dânsii trebuie sã ne ferim în poezie ca și în viatã.
De aceea sã nu ne mai comparãm iubitul cu îngerul; sã-l lãsãm sã se urce pe aripile lui strãvezii, undeva sus.
În alt veac el va coborî din nou în versurile noastre.
Va fi proaspãt, nefardat, cu rochia frãgezitã de cer și va ateriza pe umãrul unui mare poet, încã necunoscut.

*

Sã nãdãjduim cã va fi un înger cu destulã personalitate ca sã nu se lase comparat când cu femeile, când cu copiii. Vã închipuiti un rol mai nobil, pe lângã acela de metaforã.
Poate cã una din mâinile lui va ține flamura unei pãci veșnice și poala îi va fi plinã cu fel de fel de sticluțe cu elixiruri, pentru frumusețe, pentru bãtãturi, pentru etc.
Însã toate acestea sunt visuri. În vreme ce eu scriu, cârduri de îngeri au ieșit la plimbare pe Carol*. Unii sunt înalti, alțîi nu pot merge, alții stau în cãrucioare, dar oricât de tineri, ei întind mânutele lor albe și grase spre tot ce este strãlucitor și trecãtor în lume: vitrine, automobile și chiar tramvaie.
Încã o caracteristicã pe care o uităm: îngerii n-au, sau nu se cunoaște cã au, sex.
Cu drept cuvânt e o minune, cum de s-au înmultit așa. Astãzi îi gãsim în gura tuturor poeților, îndrãgostitilor sau chiar a oamenilor de stat, când vine vorba de "îngerul pãcii".

*Carol - Arterã principalã din Iași

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Bunica

O văz, ca prin vis.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos. Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Și totdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.
- Să spui...
Și niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream ș-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, și eu visam înainte.
- A fost odată un împărat mare, mare...
- Cât de mare?
- Mare de tot. Și-și iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii...
- Bunico, e rău să nu ai copii?
- Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creștetul capului. Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea și ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot...
- Cât era de mic?
- Poate să fi fost, așa, cam ca tine.
- Va să zică, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu totul și cu totul de aur"... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Știu eu?... Dumnezeu știe...
Era așa de cald... așa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă amețeau... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușurel firul lung din caierul de in.
- Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; și i-a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul a tăiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece săptămână, și se scuturau, și rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...
- Ca moșu de mică?
- Da, ca moșu...
- Atunci nu era mică de tot...
- Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de mușețel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzești, măria-ta, că îndată ce te-or simți florile, încep să se miște, să se bată, și multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă"...
- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
- A, nu... știu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor...
Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.
- Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
- ... ș-a luat o dăsagă cu merinde și a plecaaat...
- ... ș-a plecaaat...
- Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Până a dat de o pădure mare și întunecoasă...
- ... întunecoasă...
- ... de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul d-un ștejar bătrân, ș-a pus dăsagele căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și... pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecată. Și... cum îi aducea șoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, și dormi...
Când m-am dășteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.

Replica domnului Dumitru Neagoe

Din când în când pun mâna pe ceașcă de cafea și sorb cu sete vorbele bunicii pe care nu am avut norocul să o ascult niciodată.
Bunicul din partea mamei a pierit în luptele frumos descrise de Camil Petrescu în romanul ,,Ultima noapte de dragoste, prima zi de război ". Glontele trimis de lifta păgână a curmat viața tânărului Ion Albu Ispas. Bunica Zinca, a purtat cu mândrie dar și cu multă durere doliul, tot restul vieții ei, având grijă să-și rostuiască fiul și fiica, după care a plecat grăbită să-l întâlnească pe iubitul ei soț, în lumea veșniciei.
Tânără și frumoasă, Firica, mama tatălui meu, și bunica noastră, creștea cei doi copii, tot un fiu și fiică când un obuz inamic îl ridica pe soțul ei, Dumitru Neagoe, la rangul de erou al neamului. Firica îmbracă hainele negre îndoliate ce îi înnobilează frumusețea care nu putea sa treacă ne observată. Timpul grăbit aranjează totul, iar bunica se căsătorește în grabă cu un om de ispravă, văduv care avea și el doi copii. O familie cu patru copii era ceva obișnuit. Viața trăită din plin îi mai dăruiește trei copii. În total șapte. Cu pensia obținută de pe urma defunctului ei soț reușește să rostuiască cei doi copii dăruiți de prima soție în special și pe cei cinci copiii ai ei drept pentru care a primit medalia de ,, Mamă Eroină. Deci nepoții nu au avut parte de poveștile la gură sobei spuse cu harul bunicilor.
Dar mama noastră care a crescut singură patru copii, cu harul ei a stârnit bucuria lui Petre Ispirescu care a declarat în măreția lui, că este una dintre cele mai bune povestioare ale acelor vremuri.
Adina aducându-mi în minte de scrierile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea-Bunica, a răscolit întreaga-mi copilărie, redându-mi feeria clipelor trăite, a vorbelor pe care mama nu uita să le pună la începutul povestirilor ei:
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...

Iar fiecărei povești mama îi adăuga un final triumfător.
Am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea mea...
Am încălecat pe o mătrăgună și am spus o mare minciună...
Am încălecat pe o mătură cu coadă scurtă, bucuria cui ascultă...
Și iar verde frunză lată vă mai spun și altă dată...

Adina are darul de a pune cititorul în fața aducerilor aminte. Stârnește curiozitatea cu îndemnul de a citi mai departe. Citind postările Adinei, apare îndemnul de a-i răspunde în proză sau versuri fără a avea pretenția că eu voi schimba lumea.

Mulțumesc, suflet frumos!!

Adrian Păunescu - Traversele

Și-acum tu te lipești de mine toată

Și să te rup din carnea mea nu pot,

Parc-am dormi pe linia ferată

Și-un tren ne va amesteca de tot.

Și încă ne e cald și ne e bine,

Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,

E-un greier sau vibrează-aceste șine,

Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău.

Macazele anunță roți în fugă,

Ne ghemuim pe pietre imprudent

Și mai rostim împleticit o rugă

Prin vuietul de pe terasament.

Apoi se-aud vagoanele inverse

Ne caută probabil cu un pat,

Dar noi ne-am învățat între traverse

Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat.

Cu mâzga și cu terciul cărnii noastre

Și cu orgoliul nostru ambigen

Reîncarnând traversele sihastre

Să fim începătura altui tren.

Să fim gătiți de cea mai demnă plată

Că prea destul încet, încet am mers,

Rămânem deci pe linia ferată

Sau evadăm pe roți în univers.

Lipește-te de pieptul meu, iubito,

Că și așa îmi e destul de greu,

Că soarta ta în mine am zidit-o

Și rămășița trenului sunt eu.

(Manifest pentru mileniul trei, 1986)

Comentariu Nella M.

Cât de frumos a fost marele poet, Adrian Păunescu, și sortit să rămână în totalitate așa cum îi era munca creatoare și încă nu este terminată! Forța care creează valoare și aduce la sensibilizare în timp perenitatea geniului său. Rămâne un greu al acestui pământ românesc. Un artist care s-a sprijinit pe mediu, mai presus de poziția de "condamnat", și slujindu-se de mediu, educându-se singur la speranță. Un text scris didactic, în expresie metaforică. Ne plasează pe fiecare ca simpli egali expuși tensiunilor, la "mișcare de macaz". Și vine în jurul împlinirii imaginii mentale pe care fiecare o purtăm în noi, iar gândul în acțiune este să ajungem la acest mod firesc de exprimare :

"Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,,

Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău".

Și-a câștigat acest capital de siguranță, într-un "terasament" solid, prin Cuvânt. Și să realizeze cea mai frumoasă rostire a limbii române, cu emoția naturală, care rămâne tulburătoare prin vocea Sa ! Trăiește acest loc într-o reverie în care iubirea capătă o dimensiune pe care a pierdut-o în realitate. În dialogul pe care îl poartă cu sine astfel între linii, se angajează cu iubirea în ființa sa reală, care îl "ocupă" astfel, și într-un spațiu care ascunde atemporalul:

"Căci soarta ta în mine am zidit-o,".

Și ce percepție rafinează cu gândul adus în conștiința sa, să modifice raportul cu exteriorul și comportamentul uman care se exprimă în genul nostru de viață. Și-a creat un spațiu interior din ce în ce mai exigent și în care întră senzațiile toate pe care gândește să le disimuleze. Și când pericolul, "prăpădul" vremii”, venea din exterior să amenințe în interior:

"Și mai rostim împleticiti o rugă,".

Cu câtă căldură se expune spaimei:

,, Lipește-te de pieptul meu, iubito,

Că și așa îmi e destul de greu,"

rămâne "nedezlegată" de spațiul în care au crescut, în tot acest timp străbătut împreună, și cu ce emoție "transportă" durerea în final, să rămână luciditatea:

"Și rămășiță trenului sunt eu."

Păunescu gândește textul pe aceste coordonate, astfel parcurgând "pasajele de cale", " în timp. "Viața și moartea" se pot înfățișa ca un dușman descurajant, sufletul este cel vulnerabil, și expus presiunii "roților în fugă". Este încarnat adânc în noi, pentru întruparea sensului. Un geniu al nostru, care a cunoscut strălucirea, înghețul și dezghetul, lumina, și-a extins "liniile" în univers, și reprezentat astfel,

"Reîncarnând traversele și începutul altui tren."

Cât de frumos sună Limba Română cu El, este cu neputință să nu îl conținem în noi și să rămână fără consecințe de o mai mare amploare. Un sunet al ei într-o viață relativă, și un Ecou cu consecințe pozitive. Un text de taină, o întâlnire tulburătoarecare merge până la identificarea cu Sinele său. Păunescu va fi păstrat în toată prospețimea mereu printre noi, în lumină, cu spiritul ardent și iubirea care l-a mistuit pentru glia noastră. Ne-a lăsat "Mantaua" pe traverse, o bogăție imensă interioară, forță de coeziune, să folosim libertatea și oportunitățile. Bogați devin aceia care sunt pregătiți pentru aceasta. Talentați devin aceia care nu distrug talentul, și până nu ne punem în ordine sufletul, nu putem atinge fericirea:

"Ne-am învățat între traverse

Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat".

Este unic în scris, Adina, constat tot mai mult că este inimitabil în a elogia eroii, cultura, țara și limba română! 

Și iubirea! A reușit să țină Flacăra vie și a lucrat pentru a cultiva talentul, faptele bune în oameni, pentru a ctitori astfel de valori și de a le da un sens! 

Vine primăvara, iubito!

La Mulți Ani, Adina!

Nella M.