Mi-am pus la mână ceasul de auzit și la ochi ochelarii de mișcorat timpul și mi-am zis: cel mai frumos autoportret al meu în limba macedoneană ar fi dedicația pe careo pun pe fruntea cărții și anume aceasta.
Iubite cititorule al meu din Macedonia, îți dedic această culgere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întâlnit în timpul vieții noastre, iar nu în timpul vieții altora.
Dacă nu este mulțumitor acest autoportret, atunci aș mai adăuga faptul că a te naște este o sugrumare, iar a muri, un stirgăt.
Faptul de a te fi născut este atât de uluitor și de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întîmplării decât legii.
Voi zice și eu în consecință că întîmplarea naște legi, iar legile nasc întâmplări.
Întâmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întâmplare de a fi arbore.
Pe om îl ispășește de individualism cuvântul, care este un organ colectiv al umanității, dacă nu cumva singura ei ființă fragmentată în nesfârșite substantive și verbe rostite de pieritorii globului pământesc.
Despre poezie am o părere foarte bună.
Dacă din punct de vedere sociologic, omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.
Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte, - și, în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființândă a eticii.
Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor.
Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc, nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.
Închei adăugînd că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, - și ale cărui picioare nu i le zărim, dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.
Ave!
Al vostru, Nichita Stănescu.
1982
Autoportret (secvențial biografic)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu