E-o iarnă ca pe vremea lui vodă
Caragea.
Stau în odaia sușă și-aud de-afară vântul.
Aramă se cocleste-n ibricul de cafea, și lumânarea scade, cuvântul incetându-l.
Prin hanuri, cu feștile în mâini, smerite slugi se-ațin la porți și-așteaptă clinchenitoare sănii purtate lin, prin viscol, de vizitii de tuci și de-o pereche ninsă, de dihănii.
E-o iarnă ca pe vremea lui vodă
Hangerli,
scurtat de cap de fierul buzatilor ceauși.
Flori sângerii în vase se clatină, târzii,
cu tremurate lujere spre uși
și simt în pipa arsă tutunul picotind,
de tomuri când m-apropii, solemne metereze
din care poate umbre viclene se desprind
cu săbii năzuind să mă reteze.
E iarnă doar și umbre ce mă-mpresoară, blând,
trecutul își păstrează în mine, ca-n nisipuri,
furtunile albastre, mari focuri scăpătând
și împietrite chipuri.
Rădvan cu cerbi ca neaua-n decemvre de-aș avea,
pe ulițele strâmbe, cu poduri și dugheni,
printre năluci de arbori cu mine te-aș purta
în iarna ca pe vremea lui vodă
Mavrogheni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu