Geo Bogza - Poem petrolifer

Vă voi vorbi despre oamenii petrolului

și despre sufletul lor negru și mai inflamabil decât petrolul.

Vă voi vorbi despre mine

fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului

și sufletul meu negru și inflamabil

mă face să vă vorbesc vouă celorlalți oameni, cu toată brutalitatea.

Așa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate.

Vă voi vorbi despre crimele lui și ale oamenilor lui

vă voi vorbi așadar despre crimele mele

și fiți siguri că nimeni n-ar putea cunoaște mai bine sufletul, petrolul și crimele

și nimeni nu v-ar putea vorbi cu mai multă brutalitate ca mine.

Eu care sunt negru și urat

și care asemeni dealurilor petrolifere

am mocnit întotdeauna ceva groaznic în măruntaiele mele

eu care murdăresc și distrug tot ceea ce ating

și care asemeni petrolului sunt ticălos, pătimaș și ignorant

și izbucnesc din mine

și nu-mi pasă de prăpădul pe care vorbele mele îl aduc pe lume.

Eu acesta vă voi vorbi despre petrol și crimele lui.

Ascultați:

voi încă nu cunoașteți cât de murdar și negru e petrolul

și cât de murdari și negri sunt oamenii lui.

Ascultați:

voi nu cunoașteți petrolul decât ca esență pură în eprubete

voi nu cunoașteți ca mine o mie de mârșăvii și asasinate

cele o mie de femei care au fost ademenite

să-și vândă ultima bucată de pământ pe o noapte de dragoste

voi nu cunoașteți jurămintele false și sufletul sordid al petroliștilor începători

voi nu cunoașteți sondorii care au ars de vii în flăcări

în marile incendii provocate de înșiși stăpânii sondelor

pentru a stoarce ultimii bani de la societățile de asigurare;

voi nu cunoașteți toate acestea

și nu cunoașteți nimic din petrol și din crimele lui.

Dar voi nu mă cunoașteți nici pe mine

fiindcă tot ce v-am spus până acum

nu e deloc un țipat de revoltă pentru soarta femeilor și a sondorilor înșelați

ci un început de imn pentru petrol și pentru mârșăviile oamenilor lui

un început de imn pentru aceia ce sunt capabili să mintă, să însele și să fure

un început de imn pentru mine și toți frații mei întru infamie

eu nu iubesc petrolul când ajunge esență pură în eprubete

eu îl iubesc așa cum iese din pământ, murdar și prin procedee murdare

îl iubesc cu furie, cu pasiune

și vreau să cant rasa mea teribilă de oameni ai petrolului.

Era o noapte umedă de toamnă

când mi-a venit în minte ca din pricina mârșăviilor de care sunt capabil

să mă fac om al petrolului.

Așa era: o noapte umedă de toamnă

și dumnezeu a vrut ca eu să devin repede un om al petrolului

și forțele mele să le întreacă pe ale celor mai ticăloși oameni

Am să cant mai întâi satul în care am trăit

și în care mâinile și sufletul meu s-au murdărit

atât cât au putut ele să se murdărească.

Am să cânt Buștenarii, îngrozitorul și monstruosul sat Buștenari

în care fiecare piatră vorbește de mine și de crimele mele

în care fiecare femeievă poate spune cât sunt de cinic și de mincinos

și am să cant apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe niște amante bătrâne.

Dar și atunci când am să cânt satul și am să cant sondele, 

am să mă cânt tot pe mine

și dacă ar trebui să cânt locuri pe care nu le-am văzut și femei pe care nu le-am iubit

m-aș cânta tot pe mine

fiindcă în mine se zbat locuri pe care nu le-am văzut și femei pe care nu le-am iubit, 

și am putut să-I zdrobesc și să-I înlătur din drumul meu fără nici o milă

așa cum spune în biblie că trebuie să strivești capul șarpelui

așa cum am strivit capul omului care avusese încredere în mine, 

îmi aduc aminte:

am închis ochii, am zis doamne și am izbit

și pe urmă am izbit de mai multe ori fără să închid ochii și fără să mai zic doamne

și când am ieșit am fost mândru văzând că inima mea bate regulat.

Așa a fost de fiecare dată:

inima mea a bătut regulat

și asta m-a făcut să am încredere în mine

și să fiu sigur că legile naturii sunt cu mine și că îmi dau dreptate.

Marin Sorescu - Simetrie, voce Adina V.

Mergeam aşa,

Când deodată în faţa mea,

S-au desfăcut doua drumuri :

Unul la dreapta,

Şi altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am ţuguiat buzele,

Am tuşit,

Şi-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două

Prăpăstii :

Una la dreapta 

Alta la stanga. 

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămada cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!

Târâş, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât,

Şi deodată în faţa mea

S-au deschis larg două drumuri.

"V-arăt eu vouă !" - mi-am zis - 

Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmăşie.

Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Şi la prima răscruce

M-am dăruit cu toata fiinţa

Celui din dreapta. Tot aşa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

Acum merindea îmi e pe sfârşite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,

C-am ţinut-o tot într-o greşeala...

Şi iată în faţa mea iar se cască

Două ceruri :

Unul în dreapta.

Ștefan Augustin Doinaș - Mistrețul cu colți de argint, voce Nicu Gavrilo...

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, 

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, 

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, 

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii 

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, 

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

Ilarie Voronca - Cineva îmi vorbește, voce Adina V.

Cineva îmi vorbeşte (dar nu pot fi decât eu însumi):

,,Atinge aceste lucruri reale în jurul tău şi vei redeveni 

Real. Mâna ta de fantomă îşi va regăsi conturele,

Liniile chipului tău vor reapărea pe hârtia aerului. 

Trebuie să înaintezi fără frică în fasciculul luminos

Al acestor pereţi, al acestor mobile care te vor face vizibil.

Fiecare obiect te primeşte în câmpul magnetic al vieţii sale,

Tu te aprinzi şi străluceşti la apropierea altuia decât tine.”

Zăpezi. Constelaţii. Am văzut lucruri teribile.

Am venit să le spun. Şi sunt ca arborele

Care în toiul furtunii vrea să povestească gloria ramurilor sale,

Dar trăsnetul îl schimbă într-o grămadă de cenuşă.

Stau la pândă. Prin lucarnă 

Văd strada, grădiniţa, biserica. Poate că

Urmele în zăpadă nu-s decât paşii

Clopotelor care au trecut pe acolo şi care vor reveni. 

Oraşul întreg e în faţa mea, ca o barcă

În nisip, găurită, pe care n-o obsedează nicio călătorie.

Un fum nemişcat rămâne agăţat de acoperişe

Ca o pânză împăturită când ora plecării e departe.

Alexandru iancu - Gastropodă, voce Adina V.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

Sculptat de un târnăcop, ca o statuie,

Sunt sufletele noastre mai mângâietoare,

Atât de încet, pe dragoste când suie.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

Ca doua pete oarbe renegate de retină,

Sunt sufletele noastre pline de răbdare

Ca să-și urmeze calea spre lumină.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

În încercarea lungă de a-l străbate,

Sunt suflete noastre pururi visătoare

Purtând povara amintirilor în spate.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

Perfid precum un monument de ceață,

Sunt sufletele noastre dorul de întrupare

A unor forme noi din altă viață.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

Un echilibru care stă să se răstoarne,

Sunt sufletele noastre atât de temătoare

Să scoată blândele lor coarne.

Doi melci ce se târăsc pe un bolovan de sare,

Ca două lacrimi care încă nu s-au șters,

Sunt sufletele noastre curgătoare

Ce-și lasă dâra trecerii prin Univers. 

Costache Ioanid - Nu tăia din cruce, voce Adina V.

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,

Cu umbre ciudate pe chipul său blând,

Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,

Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,

Prin frunzele smulse din arborii goi,

Se vede prin ceață, pe drum de căruți

Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,

Și totuși de multe și dragi biruinți.

Dar crucea o clipă lăsată-i acum...

Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz

Atâtea batjocuri și-atâta necaz

BETANII puține; dar spini îndeajuns!

O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli 

Gândește-te bine... dar de te-înșeli?

Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.

Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea

Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.

Și astfel cu-n umăr de cruce proptit

Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar

Lumini și imagini în minte-i apar

El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac

Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

Creștinul tresare! Se uită mirat

Și-n dată pornește sub cruce-aplecat

Și vântu-i aduce din culmi un ecou

Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult

În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit

E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.

Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc

Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt 

Bătrânul creștin e căzut la pământ.

Mi-e peste putere, aicea rămân.

Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,

Prea mare-i povara, prea multe ai tras.

Ia barda aceasta și taie din lemn!

Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci

Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.

Creștinul ascultă îndemnul străin

Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.

Din cruce retează un pic câte-un pic.

O pune pe umăr, încearcă un pas,

Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior

Șoptește: acuma e mult mai ușor.

Și-ndată pornește pe cale voios

Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

Pe drum se-ntânește cu cete de frați

Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați

Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,

Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,

Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,

Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!

Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân' la porți e un șanț

Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț

Și strigă bătrânul de frică pătruns,

Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.

Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.

Deodată, din vale, cu ochii strălucind

Cu crucea pe umeri vin frați și surori.

Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.

Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,

Iar crucea în urmă se pierde la fund.

Bătrânul ia crucea cu a dorului val

Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.

Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.

Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.

Creștinii trec șanțul și intră pe porți

Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden

Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.

Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?

Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.

Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.

Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.

O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.

Dar crucea, deodată, se duce-n abis

Și cade bătrânul în golul temut.

Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum

Pe lespedea rece; la margini de drum

Acolo c-un umăr de cruce proptit

Dormise o clipă și visu a venit

Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept

O flacără nouă și-un dor înțelept.

Cu grabă apoi povara luând 

Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.

Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.

Acum el vă spune: În drumul spre rai

Din crucea credinței nimic să nu tai. 

Cu crucea întreagă Isus către noi 

Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi

Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,

Cu crucea întreagă s-ajungem la El.

Nicolae Labiș - Umanism, voce Adina V.

Sunt furios pe tine, dar mai ales pe mine,

Ca m-ai facut prea lesne sa-mi distilez in grai

Invalmasirea tandra si cruda, ce ma tine,

Diminuandu-mi forta canalelor de nai.

Sunt bucuros ca astazi a nins intai si-ntai,

Ca azi intaia oara sunt drept precum o spada,

Ca imi mangaie fruntea intaiul tau calcai,

Ca-s negru in pustia candida de zapada,

Si este totul aspru si disperat primar,

Adica in furtuna de patima tesut,

Si se alcatuieste pe nervii mei de jar

Uluitor de-albastru intaiul tau sarut.

Ce incalcire trista in mine ai produs

Si cata deznadejde si cata bucurie,

In acest vin de toamna, si tonic si confuz,

In aiurarea stearpa cum te arati tu mie.

Eu vreau o clipa numai viata sa-mi consum

In sarutari sterile manjindu-ti-o, manusa.

Ca niciodata, poate, drapelul meu postum

Sa nu-si descanteieze in asfintit cenusa.

Dar vie-apoi uratul, deluviile vie,

Si desclesteze-si noaptea deasupra-mi falci de fum,

Sa nu mai stie nimeni smintita bucurie

Pe care-o sorb cu cana sparta-acum.

Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.

Sunt muntii in eclipsa, de-aceea nu vad soare.

Rachiurile-ntr-insii se poticnesc in bot,

Dar umanismu-i doare si dragostea ii doare.

Indura-te de toate acestea, Demiurge!

Placida in clepsidra nimicnicia curge,

Pe cand eu stau de fata teribil si onest

Topindu-ma în masa poemului acest.