N-am să mai port în minte răvăşitoare chipuri,
N-o să-mi mai fie sete, n-o să-mi mai fie dor,
Nici de fântâni suave, nici de fierbinţi nisipuri,
Nici de aceste buze, nici de stăpâna lor.
Mă leg să fiu cuminte, măcar până la moarte,
Să nu mă-ndemne carnea spre alt blestem,
Să nici nu trec de stele cu gândul mai departe,
Mă leg cu străşnicie, dar tot aşa mă tem.
Că-i ştiu, de lungă vreme, acestui trup trădarea,
El, împotrivă mie cu tot ce-a fost mai greu
De îndurat lumeşte, cu cerul şi cu marea,
Dar, mai ales, cu strânsul iubirilor, mereu….
Din rouă şi din şanţuri, din văi şi de pe dealuri,
Din începutul zilei sau din amurgul ei,
Bolnav de dăruire, scârbit de idealuri,
El, trupul, se codeşte să facă paşii mei.
Şi dacă-i spun o vorbă mai rea sau mai tăioasă,
Tot el se răzvrăteşte şi se răzbună crunt,
Silindu-mă, spre vară, să nu mai dau pe-acasă,
Chemându-şi câte-o mierlă să cânte-n cel ce sunt.
El, trupul, şi nu altul mă dă pe mâna sorţii,
Cu fetele nebune şi bune de iubit,
Când ies pe uşă-afară, el trage drugul porţii,
Lăsându-mă şi ierbii şi zărilor robit,
Încât de el mi-e teamă şi de această dată,
Că-mi rupe legământul şi fuge pe câmpii,
Până spre miezul iernii, cu pofta lui ciudată
De îmblânzit fecioare şi de visat copii.
