I. Basarabia, 9 aprilie 1918
Ne-au dărâmat lăcaşele cu tunul,
ne-au vânturat în cele patru zări,
tribunii noştri, unul câte unul,
i-au răstignit în jug de lumânări.
Procesiuni prin stepa asiată,
familii smulse-n zori din aşternut,
vechi pământeni ce-au stăpânit odată
mânaţi de patul puştii şi de cnut.
E sfârtecată harta cu hangerul,
un râu secat ne minte în zadar,
pământu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar.
Aici, prin vreme, totul îi acuză,
nu-i mai îndură nimeni pe procleţi,
nici clopotul, nici azima din spuză,
nici bourul din stema cu peceţi.
Şi-i mai acuză datina ce cântă
la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni,
iar peste toate, Limba noastră sfântă,
icoană făcătoare de minuni.
E graiul meu şi-al celor ce-o să vină
şi-al munţilor de oase ce nu tac,
o pravilă de aur şi lumină
cu slove de mărimea unui veac.
E Limba Romei tămăduitoare,
în ea s-au poticnit duşmanii mei,
din Căpriana lui Ştefan cel Mare
pân' la Hotin, Tighina şi Orhei.
Aceasta-i ziua binecuvântată
când Sfatul Ţării buciumă la stâni,
psaltirile miros a judecată
şi moldovenii iar îşi spun români.
E uvertura sacră a unirii,
e temelia casei unui neam,
îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii
că româneşti sunt toate: râu şi ram.
Şi că minciuna n-are viaţă lungă
şi că din zorii lumii stăm aici,
Sodoma şi Gomora să-i ajungă
pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!
II. Bucovina, 28 noiembrie 1918
Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină,
acum ori niciodată e timpul să renaşti,
n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină
mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti.
Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară,
pe vechile cazarme sunt flamuri româneşti,
poştalioane trase de cerbi se desfăşoară
din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti.
Sunt toate ale noastre, podoabe şi minee
şi fluiera cioplită în inimă de plop,
veşmintele alb-negru, icoane ce scânteie
şi acoperământul Mariei de Mangop.
Iar peste toată slava din codrii de aramă
topeşte ceară albă sigiliul princiar,
e un Luceafăr tânăr şi bun de pus pe rană
e Sfântul Eminescu de pază la hotar.
Aici e salba noastră de mânăstiri bătrâne,
e micul nostru Athos cu turlele de flori,
pe tot cuprinsul sacru al Patriei Române
când spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori!
Şi obcina, şi câmpul, şi râurile toate
se scutură deodată de numele străin,
imperiul se retrage ca fumul de pe sate
începe era noastră, şi restul e destin.
III. Transilvania, 1 decembrie 1918
Înflorit-a, înflorit-a
rugul iernii triumfal,
risipite ca ursita
plâng mormintele-n Ardeal.
De la Anna la Caiafa
trag în jug atâţi români
şi le sângerează ceafa,
au ţărână în plămâni.
Şi se sting fără prihană,
nu s-ar plânge nimănui,
tot Ardealul e o rană,
lacomi sunt călăii lui.
Până-n ziua marii hore
ninsă de un dor nespus
când eşarfe Tricolore
un întreg popor şi-a pus.
Zi de iarnă, zi lumină
înstelată-n calendar,
cronică de aur plină,
piatră albă de hotar.
Timp înalt de-ntemeiere,
flambură cu vulturi grei,
semn că Patria nu piere
cât mai are pui de lei.
Zi de brazi reverberată
şi-nflorită de ecou,
bucuria ta curată
azi o celebrăm din nou.
Ne-au dărâmat lăcaşele cu tunul,
ne-au vânturat în cele patru zări,
tribunii noştri, unul câte unul,
i-au răstignit în jug de lumânări.
Procesiuni prin stepa asiată,
familii smulse-n zori din aşternut,
vechi pământeni ce-au stăpânit odată
mânaţi de patul puştii şi de cnut.
E sfârtecată harta cu hangerul,
un râu secat ne minte în zadar,
pământu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar.
Aici, prin vreme, totul îi acuză,
nu-i mai îndură nimeni pe procleţi,
nici clopotul, nici azima din spuză,
nici bourul din stema cu peceţi.
Şi-i mai acuză datina ce cântă
la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni,
iar peste toate, Limba noastră sfântă,
icoană făcătoare de minuni.
E graiul meu şi-al celor ce-o să vină
şi-al munţilor de oase ce nu tac,
o pravilă de aur şi lumină
cu slove de mărimea unui veac.
E Limba Romei tămăduitoare,
în ea s-au poticnit duşmanii mei,
din Căpriana lui Ştefan cel Mare
pân' la Hotin, Tighina şi Orhei.
Aceasta-i ziua binecuvântată
când Sfatul Ţării buciumă la stâni,
psaltirile miros a judecată
şi moldovenii iar îşi spun români.
E uvertura sacră a unirii,
e temelia casei unui neam,
îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii
că româneşti sunt toate: râu şi ram.
Şi că minciuna n-are viaţă lungă
şi că din zorii lumii stăm aici,
Sodoma şi Gomora să-i ajungă
pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!
II. Bucovina, 28 noiembrie 1918
Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină,
acum ori niciodată e timpul să renaşti,
n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină
mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti.
Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară,
pe vechile cazarme sunt flamuri româneşti,
poştalioane trase de cerbi se desfăşoară
din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti.
Sunt toate ale noastre, podoabe şi minee
şi fluiera cioplită în inimă de plop,
veşmintele alb-negru, icoane ce scânteie
şi acoperământul Mariei de Mangop.
Iar peste toată slava din codrii de aramă
topeşte ceară albă sigiliul princiar,
e un Luceafăr tânăr şi bun de pus pe rană
e Sfântul Eminescu de pază la hotar.
Aici e salba noastră de mânăstiri bătrâne,
e micul nostru Athos cu turlele de flori,
pe tot cuprinsul sacru al Patriei Române
când spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori!
Şi obcina, şi câmpul, şi râurile toate
se scutură deodată de numele străin,
imperiul se retrage ca fumul de pe sate
începe era noastră, şi restul e destin.
III. Transilvania, 1 decembrie 1918
Înflorit-a, înflorit-a
rugul iernii triumfal,
risipite ca ursita
plâng mormintele-n Ardeal.
De la Anna la Caiafa
trag în jug atâţi români
şi le sângerează ceafa,
au ţărână în plămâni.
Şi se sting fără prihană,
nu s-ar plânge nimănui,
tot Ardealul e o rană,
lacomi sunt călăii lui.
Până-n ziua marii hore
ninsă de un dor nespus
când eşarfe Tricolore
un întreg popor şi-a pus.
Zi de iarnă, zi lumină
înstelată-n calendar,
cronică de aur plină,
piatră albă de hotar.
Timp înalt de-ntemeiere,
flambură cu vulturi grei,
semn că Patria nu piere
cât mai are pui de lei.
Zi de brazi reverberată
şi-nflorită de ecou,
bucuria ta curată
azi o celebrăm din nou.
