Lucian Blaga - Izvorul nopții

Frumoaso, 

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara 

când stau culcat cu capu-n poala ta 

îmi pare, 

că ochii tăi, adânci, sunt izvorul 

din care tainic curge noaptea peste văi 

şi peste munţi şi peste şesuri, 

acoperind pământul 

c-o mare de-ntuneric. 

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.

George Țărnea - Măsura liniștii puține

Îmi e de-ajuns dacă te simt pe-aproape,

Dacă te ştiu prin preajmă şi te am,

Ca pe-o sămânţă gata să se-ngroape

De dragu-nmuguririi altui ram.

Îmi e de-ajuns dacă te pot atinge

Dacă te pot privi şi-mbrăţişa,

Când peste merii mei cu floare ninge

Şi trece-un cal prin cer, cu luna-n şa.

Îmi e de-ajuns dacă mai dau de tine

Printr-un ungher de vis desăvârşit,

Când peste drumuri cad din nou cortine

Şi-o altă aşteptare ia sfârşit.

Dar nimeni şi nimic n-ar fi în stare

Să umple golul tău prin vreun cuvânt,

Simţindu-mă, din ce în ce mai tare,

Purtat printre iubiri ca frunza-n vânt.

Dac-ai lipsi o zi sau vremea toată –

Rămasă vieţii mele de-ndurat –

Nimic anume n-ar mai fi, să poată

Îndepărta vreun rău, cu-adevărat.

Şi m-aş topi de dor pe nesimţite,

În lipsa ta, iubito, ca şi când

Nu unul, ci o mie de cuţite

Mi s-ar înfige-n fiecare gând.

Scrisoarea lui Al. Vlahuță pentru fiica sa, Margareta

Să trăiești, Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poți fii fericită! Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiți și al doilea...al doilea, de! Norocul și celelalte pere mălăiețe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire și nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare și în tine înflorește și leagă rod când ți-ai pregătit sufletul pentru el. Și pregătirea această e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăștii tot ce ai înșirat și iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puțini oameni fericiți.... Atâția cât merită. 

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și dacă ne-am dojeni de câte ori am mințit, sau ne-am surprins asupra unei răutăți, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârșit, ne-am examina mai des și mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate și de necinste murdară, din care se îngrașă dobitocul ce se lăfăiește în nobilă noastră făptură. 

Se știe că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. 

Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce vrei. Și văd că ai început să știi și asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări și să-ți cauți vină. 

Așa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei și al minciunii. Fii aspră cu ține, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deșertăciunea te îndeamnă să strigi:"Uitați-vă la mine!", Dar mai ales, aș vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: "Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești". Nu e triumf pe lume, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată. 

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cinizeci de ani ai să o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citești și atunci cu sufletul senin de azi! 

Te îmbrățișez cu drag, 

A. Vlahuță

Vasile Voiculescu - Sonet

Te miri că nu scot gheara să-mi sfâșii bârfitorii ?

Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame ?

Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,

Cu-mbătătoarea-i carne s-aține sacra foame.

Și eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre

Și m-am bătut cu tigrii și șerpii pentru ea,

Am fugărit-o până-n capcane și dezastre,

Dar când s-o prind, în cale-mi ieșiși tu, scumpa mea ?

Tu m-ai vânat cu ochii, oțele zâmbitoare,

Și lesnicioasă pradă-ți cad astăzi la genunchi;

Hai, inima sfîsie-mi, mi-o faci nemuritoare,

Și dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:

Căci stihurilor mele le dau alte destine,

Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.