marți, 30 ianuarie 2018

Mihail Săulescu - Aseară



Aseară, gândul meu era un solitar,
Chilia lui, castelul meu de vise ;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.

Și viața lui curgea mereu pustie, 
Inconjurat de neguri și abise, 
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată ;

Și viața lui curgea
Făr' de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele, 
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară, 
Nici cântece de mort nu răsunau, 
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă, 
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam, 
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă, 
La iarna care trece-nfrigurată ;
Ori la atâtea lucruri cari odată
In jurul meu clădeau o lume-ntreagă ?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea, 
Și numai ea plâingea...
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Alexandru Andrițoiu - De dragoste




O, mai cu seamă seara te iubesc,
când lucrurile par nedeslușite,
când portile se-nchid c-un ritm firesc
și iederea începe să palpite,

când arborii-s mai tainici și mai mari
și când se-aud fântânile mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.

Arată-mi-te iarăși respirând
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate.

Adu-ți aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ți l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.

E seara dulce ca un elixir
și arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai strălucește, vrând să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc și mă citești, și te citesc,
și-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

joi, 25 ianuarie 2018

Nicolae Labiș- Logodna



E cerul ud și negru și nervii sar ca dracii
Și stelele de tablă se clatină-n cârlig.
Asculte-mi numai vântul și ploaia și copacii
Urarea generoasă ce disperat v-o strig.

Să vă palpite viața ca-n zbor pe cer colunii,
Sub toga unui soare blajin și ideal,
Nicicând să nu vă sune în ceasurile lumii
A hohot stins de plânset ciocnirea de pocal.

Să nu vă ostenească nicio eroare gândul,
Și vânt gemând prin crânguri să n-auziți nicicând,
Să vă păstrați în anii ce-i așteptați, de-a rândul,
Nensângerat de groază, sărutul vostru blând.

Să nu vă ardă-n deget candidele inele,
Asprimile vieții să le-mblânziți pe veci,
Să nu vă calce coșmarul vremii rele
Cu glezne ce, scheletic, își clănțaănește-n teci.

E cerul ud și negru și nervii sar ca dracii
Și stelele de tablă se clatină-n cârlig.
Asculte-mi numai vântul și ploaia și copacii
Urarea generoasa ce disperat v-o strig.

(1958)

duminică, 21 ianuarie 2018

Slăvit e versul



În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus,
Din volbura de vorbe se deapănă uşor
Un cântec ce sporeşte, mai larg, tot mai sonor,
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Şi nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nţeleagă.

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adâncime,
Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
Slăvit e versul cântec, miraj, întraripare
E-n Nemurire-o carte de liberă intrare.

Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
Să nu prea bată-n struna ştiutelor cuvinte,
Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
Fă sunetele goale să ni se pară pline,
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
Dintr-o-ncăpere-ngustă făcând un labirint.

Nici şir, nici sens… Acestea ne-ar dezvăli secretul,
Am şti ce spui, ce cugeţi. Şi, pentru noi, poetul
Cu cât mai nenţeles e, cu-atât e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii când nu se mai ascund!
Din patru-n patru versuri, şi plan, şi ritmu-ţi schimbă,
Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.

La titlu să iai seama: sonor, bombastic, vag,
Şi cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
Căci titlul e alarma. Ca-n trâmbiţă să-l suni:
O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
În criptă, Flori de sânge… Şi nu-i zor nicidecum
Ca titlul cu povestea să aib-acelaşi drum.

Amăgitor de gânduri, un motto mistic pune,
Să-şi tremure lumina un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele să-şi joace,
În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
Iar toată poezia cui sens ar vrea să-i cate
Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.

De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
Au strigăt nou în plenul cinstitei Academii,
Oricum ţi-ai prinde gândul, pe zor sau pe-ndelete,
Şi-n orice danţ retoric, tu nu uita, poete,
Că vorba-i ca şi omul în lume sau în artă
Cu atât mai jucăuşă, cu cât e mai deşartă.


luni, 15 ianuarie 2018

Mihai Eminescu - Confesiune, recită Adina V.




Aciea este lumea… de-o sfaram ­ e sfarmata.
De sfaram pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana
Ce arde-n universul bolnav de viata vana.
Si marea tace-nceata; cântau strigoi; miscare;
O noapte condensata, în veci nepieritoare, 
Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne ­
Povestea linistita a mortii ce-i eterne…
Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata, 
Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?
V-am înselat, nemernici, v-am închegat în vreme, 
V-am aruncat în viata plecati sub anateme
Sa va urâti din leagan, sa v-omorâti în vain, 
V-am semanat în spatiu pe voi samânta Cain, 
Sa curat am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Si pentru voi anume creai al vietii iad.
Si sa va-nsele vecinic l-am îmbracat frumos
Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire, 
În vicii am pus miere si în pacat zâmbire.
Tot ce-aspirati în lume, toate-au acelasi fine.
În mantie de rege m-am îmbracat pe mine
Si de va-ntindeti mâna dup-a mea umbra-avara, 
Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.
Coroana, aur, glorii, cântare si comori, 
Istorie si nume, iubire si onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
Am zugravit în ochii-ti semanaturi de stele.
Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.
El va arata iadul, imperiul, Olimpul
Si cu mândrie poarta a veciniciei masca
Când mama lui e-o clipa, care când sta sa-l nasca
Îl si ucide. Totusi, în clipa suspendata, 
Daca din noapte-eterna o fiinta se arata, 
El vede cer si stele, oceanul, universul;

El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica si umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din carti el sta s-adune, 
În petice de vreme catând întelepciune.
Ce înteles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbra, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculti de mine. ­ Nu stii s-asculti. ­ Mi-e mila.
Nu este dat ca omul cel muritor, în sila
Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita, 
Sa duca-n piept durerea ­ aceea ce menita
A fost ca sa o poarte o omenire toata, 
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata
În mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.
Nefericite,iata confesiunea mea.

duminică, 7 ianuarie 2018

Adrian Păunescu - Imposibila nuntă, recită Adina V.



Munţii mei duhovnici au intrat în ceaţă
Clopote bătrâne bat pe mănăstiri
Când miroase-a iarnă, nunţile îngheaţă
Pentru noi lunatici, imposibili miri.

Vin să ţi se-nchine vânturi şi dihănii
Viscolul asupră-mi cade ca un laţ
Şi ţi-aş face-o nuntă cu un sat de sănii
Şi cu felinare şi cai înstelaţi

 Îmbracă-te-n alb, preafrumoasă mireasă
Aşa se cuvine în drama ce-o joc
Pe urmă plecăm fiecare acasă
Şi munţii vor pune misterul la loc

Pân’-o să se-ntâmple, tu vei fi căruntă,
Mie o să-mi vină cea din urmă zi
Şi va fi şi-aceea tot un fel de nuntă
Şi-mi vei duce grija şi te voi iubi.

Ţi-am adus, mireasă, munţii mei cu noapte
Nunţi de animale se petrec în munţi
Codri de miresme şi păduri de şoapte
Ele sunt salonul ne-ntâmplatei nunţi.

 Lumânări de nuntă ţin în labe urşii,
Lupii suflă-n focul stânelor pustii,
În rostogolire ne unesc obârşii
Nu-mi vei fi mireasă, mire nu-ţi voi fi.

Te invit la nunta dulce şi albastră
Unde zurgălăii scot argint din toţi,
Ce păcat că totuşi nu e nunta noastră,
Ce păcat că morţii i-am fost dat ca soţ.

joi, 4 ianuarie 2018

Adrian Păunescu - Dor de fior, recită Adina V.


Dac-ar fi să-nțeleg, când e clipa să mor, 
M-aș ruga la ninsori pentr-un ultim fior, 
M-aș ruga de ninsori să mă ningă fatal
Și să pot să ajung acest fel de final.

Tot mai dor mi-e acum, de esențe de frig, 
Peste-un râu înghețat, către lume să strig 
Și să cad în zăpezi ca-ntr-o moară de foc
Și nemernicul ger să mă ardă pe loc.

Deșănțatele veri sunt prea triste și dulci, 
Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi, 
Am nevoie să pot potoli cu ceva, 
Un incendiu pornit dinspre inima mea.

Mă-nsoțesc, prin oraș, c-un ghețar invalid
Și călduri vor veni să ne puna la zid, 
Dar eu nu mai suport nici femele fierbinți, 
Nici pavaje ce duc la ieșirea din minți.

Am văzut despărțiri, decorate urât, 
Cu satanice ploi ce plângeau și atât
Și-am văzut și căderi pe o pantă de schi, 
Unde totu-i frumos și se poate muri.

Despre mine nu știu, când o fi să și mor, 
Dar mă rog de ninsori, pentr-un ultim fior, 
Să-ți dea dreptul să știi, să n-ai cum să mă vezi
Și să mor arogant în eterne zăpezi.

miercuri, 3 ianuarie 2018

George Țărnea - Reflex 4



Dac-ai să vrei, vreodată, să mai zbori,
Am să mă-ntorc la tine, dintre nori 
Pe unde-mi fac eu veacul, căutând
Poeme tandre, de păstrat în gând
Şi de rostit atunci când nu mai poţi
Nici un cuvânt cuprinzător să scoţi –
Măsură pentru toate câte-au fost
Dar nu mai par să aibă nici un rost...
Am să mă-ntorc la tine, dintre nori,
Dac-ai să vrei, vreodată, să mai zbori.