Veronica Micle - Raze de lună

"Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!"

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –

Noi visam eternitate în durata unei clipe.

"Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază"

Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;

Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează

Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie

A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată

Pentru-o rază de la lună, pentru-o dulce nebunie,

Pentru-o clipă de iubire din viaţa de altădată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă

Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;

Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă

Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

15 iunie 1889

Această poezie a fost scrisă în dimineața  zilei de 15 iunie 1889, zi în care Eminescu se stingea în sanatoriul doctorului Șuțu. Veronica nu aflase vestea în momentul când, înfrigurată, în 20 de minute, într-o stare de agitație inexplicabilă, a scris aceste versuri.