Ah,cum mi se frânge vorba-n nerostitoarea-mi gură,
Tăcerea cum se-aşează pe umerii-mi rotunzi
Şi cum in ochii-mi limpezi câmpiile de zgură,
Omoară cai salbatici ce-mi par atât de blânzi…
Iubeşte-mă ,femeie, că vremea rea mă strigă
Şi toamnele mă plouă şi iernile mă ning,
Să simt in mine drumul cum nu mă mai castigă-
Statorniciri de ape iertându-mi bratul stâng…
Simt cum lumina plânge in ochii mei fierbinţi,
Mă bate gândul astăzi că pot muri-ntr-o vreme
Şi am să simt cum iarba va creşte printre dinţi,
Hrănită de visarea ce-ncearcă să te cheme…
M-or îngropa departe,la margini ,în câmpie,
Un nume şters de ploaie mă va păstra ca semn
Şi-n linistea ce-mbracă întinderea pustie,
Măceşii or să plângă pe crucea mea de lemn…
Iubeşte-mă femeie că vremea rea mă strigă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu