Adrian Păunescu - Colind

În oamenii de pe aici

E Dumnezeu, pesemne,

Când ei în colţ, cu paşii mici,

Aduc în casă lemne.

Şi e o linişte de rai

În gestul lor de-o viaţă

În care dau nutreţ la cai

Şi oile-şi răsfaţă.

Dar mai ales în tot ce fac

E semn că nu li-i frică,

Un suflet cald dintr-un copac

La ceruri se ridică.

Şi uneori, la focul mic,

În casa lor sărmană,

Isus, înduioşat un pic,

Coboară din icoană.

O capră şi-a zdrobit un corn

Sărind pe uşa spartă,

Desenul fumului din horn

E operă de artă.

Şi-n toate şipcile din gard

Un clopot mai tresare

Cănd vreascurile-n braţe ard

C-o mistică ardoare.

Ninsorile nici nu mai cad

În viscoliri cu vaiet,

Scânteietorul lor răsad

Pluteşte blând în aer.

Respiră-n toate un mister

Ce satul îl îndrumă,

Trei sferturi să se afle-n cer

Şi doar un sfert în humă.

Şi nu se ştie, sunt ţărani

Sau îngeri sunt, pesemne,

Cei care de atâţia ani

Aduc în casă lemne.

Şi suflă-n focul lor mereu

Sporindu-le nădejdea

Să-I fie cald lui Dumnezeu

Aflat în toţi aceştia.