Mihai Eminescu, scrisoare pentru Veronica Micle, 7 februarie 1882

Momoți dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșa, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân’ la 4 am stat ieri la Camera în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbata viitoare, ceea ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primești – te oblig să fie și Câmpeanca de față, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer și adevărat, incapabil de viclenie și minciună, sub impresia acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase și spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu că e partea slaba a femeilor. De aceea mă tem și eu mai mult decât de orice și de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc și să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ți spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu știu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu și nu recunoști că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicata voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.
Nicuța, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieții.
Te sărut din creștet pân’în talpi și rămân
al tău Emin
7 fevruarie 1882

Mihai Eminescu, scrisoare pentru Veronica

"Doamna mea,
Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce, în sfârșit, prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face, ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniti acum a adauga tuturor grijilor mele zilnice o noua grija, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.
Niciodată, Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care ați făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârsire asupra suportabilității unor relațiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta și pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulțumit cu visul unei fericiri trecute, știind bine că alta viitoare nu mai e cu putință, DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și condamnabile, la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de grațioase precum sunteți DVoastră.
Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o bucuros. Fii bună și nu te crede dispretuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurari, fie de noi însine.
al DVoastre supus
M. Eminescu"

Tudor Arghezi - Spuneai ceva?

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.

Şoptisei, poate, o-ntrebare,

Sau, poate, un răspuns.

Dar glasul nostru nu era ascuns?

Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.

A fost atunci? Acum e altădată?

Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi

Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.

Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, 

În jocul de-a sfiala, amuţise.

Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.

Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".

Să te cunosc? Să mă cunoşti?

Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.

Mihai Eminescu - Scrisoare către Veronica Micle

"Măi Momoțelule,

Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ți trimit „Timpul” regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba – grozavia grozăviilor – îmi dai sfatul să mă amusez.

Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult – însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra „Columnei lui Traian” care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris.

„Timpul”, suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi – abstracție făcând de admirabilele producțiuni ale penei onorabilului Paucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.

Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că – în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvara, a sosit – fără flori și fără verdeață încă – și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proza e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu stiu.

Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c’est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part."

Octavian Paler - Viața pe un peron (fragment)

   

  Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfâr­şit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încă­păţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tă­cerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment. 

  Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urma tă­cerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascul­tam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbă­taţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tă­cerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte su­prafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează, cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântăm. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îm­bâtrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îm­bătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O să spuneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi con­cert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin sau mai mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pa­gină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti... 

  Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. 

  Iată de ce am renunţat şi la muzică.

Emil Cioran - Îndreptar pătimaș ( fragment)

De n‑ai regretat nicicînd că n‑ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paşii cruzi ai omului, n‑ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l‑am descoperit, de cîte ori l‑am simţit în inimă şi nu sub tălpi, aştrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară şi se topeau într‑un sînge care uita atuncea cerul. Poţi zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaşte înduioşarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce‑l dispreţuieşti în mers. Dar, faţă‑n faţă cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frăţească, de amar intim nu te leagă într‑o îmbrăţişare mişcătoare! Destul mi‑am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinţi şi bolte!

Acum vreau să‑nvăţ respectul bulgărilor. Putea‑voi să privesc în jos cu patima ce‑mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu şi ce chinuri în viciu împins‑au ochiul în supranatural? Religia îl opreşte de la menirea lui firească: să vadă. De la creştinism încoace ochii nu mai văd.

Acelaşi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate‑n simţuri ar trebui să ridice un templu şi să urzească o mitologie a senzaţiei.

Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce‑i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v‑am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.

Din tot ce‑i fugar — şi nimic nu‑i altfel — culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N‑ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n‑ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.

fragment din Îndreptar pătimaș

Marin Sorescu - Câini

Marin Sorescu și Christian W. Schenk 

la întocmirea selecției cărții apărute în ediție bilingvă 

Die Leere der Glocke

Părăsiți pe gânduri, câini dezmoșteniți,

Scrutează cerul și așteaptă-n van.

Stăpânii i-au uitat, proptind grăbiți,

Pe ușa-nchisă câte-un bolovan. 

Ei nu au lotci și delta e ocean.

Înoată printre sloiuri, istoviți.

Adulmecă mirosuri vechi de-un an,

De foame și de valuri hăituiți.

Ei înșiși parcă-s plaiuri care latră.

Până când limba li se face piatră

Și Dunărea-i depune, lin, în mare.

Dar câte unul biruie-n vâltoare:

Ajunge-acasă istovit - și moare

Cu ochii la stăpân, întins pe vatră.