Costache Ioanid - Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,
Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă,
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
Să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
Am întâlnit în cale, deodată, un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
O sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
Lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
Căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
Să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa-I ca de-un prăpăd se curmă,
Când m-a privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
Un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
Vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
Povară de osândă sub care-atât Te-apleci?,
Am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
Dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...