sâmbătă, 26 decembrie 2015

Dan Puric-Invidia

                         

   Într-o zi, vecinul nostru de bloc şi-a luat un aparat de aer condiţionat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiţionat şi nici bani ca să ne cumpăram unul. Sufeream de căldură şi de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea şi am scos Cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine şi sensul vieţii şi, deşi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
   Ceva mai târziu, vecinul şi-a deschis un butic şi a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis liniştiţi, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am dispreţuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merţan. Nu ne-a păsat, căci şi noi îl schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Şi-a luat şi un 4×4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut să zâmbim împăcaţi.
   A mai trecut o vreme şi vecinul şi-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia după Ioan. Vecinul şi-a îmbrăcat soaţa cu o garderobă întreagă şi cu blănuri, başca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din Eclesiast. În fine, vecinul s-a mutat într-o vila la şosea cu gard mare, bodygarzi şi piscină. Am rezistat şi de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi şi Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simţit cu mult mai bine.
   L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoţia cu o porţie de Caragiale. L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov şi Cazul Wagner al lui Nietzsche.
   Aşa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul îşi lua case, maşini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.
   În sfarsit, într-o zi l-au arătat cu cătuşe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiţi Apocalipsa. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat şi chiar şi-a anunţat candidatura pe listele unui partid majoritar.
   Scârbiţi, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atenţie. Acelaşi rezultat: citiserăm toate cărţile.
Şi atunci ne-a cuprins invidia…

  Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

3 comentarii:

  1. Intotdeauna mi-a placut Puric: mi-au placut si spectacolele lui si cartile scrise! Cred ca avem nevoie de mai multi ca el! Altfel... nu vom face multi purici vreodata... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. :))) scris cu intelepciune! Imi place! Bietul om..a rezistat pana la sfarsit..dar cand aa vazut ca nu s.a mai sfarsit ,l-a cuprins invidia...

    RăspundețiȘtergere
  3. Am recitit cu interes eseul. Cei care nu au pic de invidie nu trăiesc printre oameni, probabil, sfinții cred că sunt acea categorie, și zeii sunt invidioși sau au fost, sămânța invidiei e ceva genetic, dar uneori întemeiată.

    RăspundețiȘtergere