miercuri, 19 august 2015

Mihai Eminescu , scrisoare către Veronica



Dragă Veronica,
Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Sunt un laş, care într-o
clipă de nebunie, am uitat tot ce-ţi datoresc, iubirea,
nemărginita ta iubire!
Sunt zdrobit numai scriindu-ţi aceste rînduri, căci în
ele invoc un trecut întreg de visuri şi fericire.
Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau
sufletul meu.
Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău fără a
fi de faţă.
Anii însă au trecut. Sunt în Bucureşti, oraşul cel mai
nenorocit, de aceea îl urăsc ca pe un duşman neîmpăcat.
Tot trecutul pe care ţi-l înşir e bun pentru poezie, dar
viaţa reală şi mai ales dorinţa ta de a afla de ce nu ţi-am
răspuns atîta timp; trebuia să-ţi răspund cu toate că eram
certaţi; îmi aduc aminte că într-o scrisoare ai rupt orice
legătură cu mine, nescriindu-mi multă vreme.
Azi, ca prin minune, primesc o nouă scrisoare care
cred că ar fi ultima, dacă eu nu-ţi răspundeam.
Motivele, iubite judecător,sunt numeroase; voi înşira
pe cele principale: lipsa de timp, petrecerile, calomniile
prietenilor cari au influenţat caracterul meu împăciuitor.
Ascultă, dragă, toţi mi-au interzis ca să-ţi scriu, ziceau
că purtările tale sunt nedemne pentru un răspuns din partea
mea!
Fiecare scrisoare a ta redeşteaptă în mine o revoltă în
potriva acestei inconştienţi, dar eram abrutizat, lipsit de
voinţa pentru a îndepărta aceste sfaturi neprieteneşti.
Iartă-mă, iartă-mă !
De azi voi scrie şi voi fi un alt om, căci am pus
stăpînirea în fine pe firea mea.
Cu neţărmurită dragoste
Eminescu
( I.E. Torouţiu, Loc.cit, p.145)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu