luni, 1 iunie 2015

Octavian Paler- Viaţa pe un peron ( fragment )



Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune "încredere în ceea ce e frumos" ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Căl­cîiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atît de vulnerabil am început să vorbesc atît de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig.

N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă în­trebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau din­tr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît tem­porar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în pi­cioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elemen­tară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine conti­nuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indife­rent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl în­trerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea...


Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preo­tesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea înso­rită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Mi­roase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghi­ţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pen­tru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i poves­tesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu con­vingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.