Voi credeţi toţi c-am fost prea imprudent
Şi de aceea mi se-ntâmplă toate,
Ar fi nedrept s-accept că sunt un accident,
Dar suferinţa e-o necesitate.
De nu era acum, era cândva,
Şi-aşa m-a ocolit prea lungă vreme,
Tu, suferinţă, esti iubirea mea
Şi mama născătoare de poeme.
Am să te ţin aici, la pieptul meu,
Ca nici un fel de strâmb să nu te-nhaţe,
Ce bine-mi e atuncea când mi-e greu
Şi port umil cenuşa ta în braţe.
De-atatea ori trădat de firea mea
Şi de o energie prea cumplită,
Numai durerea mă putea salva,
Să-mi regăsesc prin rană o ursită.
Voi, dragii mei, mă vreţi învingător,
Să fac dreptăţi pe loc prin tribunale,
Dar eu mai bine aş voi să mor
Decât să mai apuc pe-această cale.
Căci eu nu pentru asta sunt născut,
Nu-mi trebuie nimic, nici chei la uşă,
Eu nu pot duce focul cu-mprumut,
Eu port pe braţe ultima cenusă.
De dragul vostru am tot stat la post,
De dragul vostru m-am bătut cu proştii,
Dar prea destul şi prea urât mi-a fost
Să mă înnămolesc în triste drojdii.
Să nu-mi aduceţi falsul argument
Că am slujit poporul meu prin fapte,
Şi că se cuvenea să fiu prudent,
Şi să nu ţip ce se vorbea în şoapte.
Eu poate că uitasem să vă spun
Că poezia, totuşi, e-o himeră,
Nu trecătorul bun de larg consum
La care toţi se-nghesuie şi speră.
Eu am contractul meu cu Dumnezeu,
Chiar dacă îmi servesc cinstit cetatea,
Nevoie au de irealul meu
Antichitatea şi posteritatea.
Dar nu-mi mai cereţi, rogu-vă nimic,
Eu nu mai sunt, mai e numai cuvântul
Prea mare sau probabil că prea mic
Ca să vă pot servi cu de-amănuntul.
Vă rog să ma iertaţi de tot ce-am spus,
Văd că plecaţi încetul cu încetul,
Şi-n jurul meu nici gărzi, nici rude nu-s,
Şi mor ca om, pentru-a-nvia poetul.
(1985)
Din volumul Viata mea e un roman, aparut in 1987
Şi de aceea mi se-ntâmplă toate,
Ar fi nedrept s-accept că sunt un accident,
Dar suferinţa e-o necesitate.
De nu era acum, era cândva,
Şi-aşa m-a ocolit prea lungă vreme,
Tu, suferinţă, esti iubirea mea
Şi mama născătoare de poeme.
Am să te ţin aici, la pieptul meu,
Ca nici un fel de strâmb să nu te-nhaţe,
Ce bine-mi e atuncea când mi-e greu
Şi port umil cenuşa ta în braţe.
De-atatea ori trădat de firea mea
Şi de o energie prea cumplită,
Numai durerea mă putea salva,
Să-mi regăsesc prin rană o ursită.
Voi, dragii mei, mă vreţi învingător,
Să fac dreptăţi pe loc prin tribunale,
Dar eu mai bine aş voi să mor
Decât să mai apuc pe-această cale.
Căci eu nu pentru asta sunt născut,
Nu-mi trebuie nimic, nici chei la uşă,
Eu nu pot duce focul cu-mprumut,
Eu port pe braţe ultima cenusă.
De dragul vostru am tot stat la post,
De dragul vostru m-am bătut cu proştii,
Dar prea destul şi prea urât mi-a fost
Să mă înnămolesc în triste drojdii.
Să nu-mi aduceţi falsul argument
Că am slujit poporul meu prin fapte,
Şi că se cuvenea să fiu prudent,
Şi să nu ţip ce se vorbea în şoapte.
Eu poate că uitasem să vă spun
Că poezia, totuşi, e-o himeră,
Nu trecătorul bun de larg consum
La care toţi se-nghesuie şi speră.
Eu am contractul meu cu Dumnezeu,
Chiar dacă îmi servesc cinstit cetatea,
Nevoie au de irealul meu
Antichitatea şi posteritatea.
Dar nu-mi mai cereţi, rogu-vă nimic,
Eu nu mai sunt, mai e numai cuvântul
Prea mare sau probabil că prea mic
Ca să vă pot servi cu de-amănuntul.
Vă rog să ma iertaţi de tot ce-am spus,
Văd că plecaţi încetul cu încetul,
Şi-n jurul meu nici gărzi, nici rude nu-s,
Şi mor ca om, pentru-a-nvia poetul.
(1985)
Din volumul Viata mea e un roman, aparut in 1987
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu