miercuri, 20 mai 2015

Emil Cioran -Amurgul gândurilor (partea a doua)


Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remuscari în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sînt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea întelege taria unui chin inutil.
Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N-ai nici o vina pe care s-o regreti, si totusi simti remuscari. Nu-ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N-ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana în delir de scrupul. Principiul Raului în mrejele problemelor etice si-n teroarea imediata a solutiilor.
Cu cît esti mai putin indiferent în fata raului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentiala.
Aceasta-i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu în el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta.Ea nu rezolva nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identica întîiului freamat de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigara— ne dau imaginea ei.
Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.
Te caiesti de ceva ce s-a întîmplat sub tine... Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a învins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
În nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea morala a acestei ireversibilitati.
Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii.
Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt.
Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovatie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o înduiosare, un patetic al incurabilului.
Sînt atîti oameni pe care îi separa de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îsi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu-i decît instrumentul unui funebru narcisism.
Atît animalele, cît si plantele sînt triste, dar ele n-au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în masura în care omul îl foloseste înceteaza a fi natura. Privind în jurul nostru, cine nu observa c-am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! — dar nici unui om.

Lumea nu-i decît un Nicaieri universal. De aceea, n-ai unde sa te duci niciodata...