De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.
Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.
Acolo va fi altfel, mai mult soare...
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.
Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.
Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu