sâmbătă, 16 martie 2019

Adam Puslojic - :"Îți multumesc, frate Nichita, cā încā mai suntem!”





Versuri din "Trista vedere a girafei" de Nichita Stānescu.
Cu mulțumiri poetului, scriitorului și traducātorului sârb Adam Puslojic, legat de Nichita printr-o " prietenie dincolo de moarte".

Despre povestea manuscriselor lui Nichita, salvate de fetița lui Adam Puslojic din calea bombelor, într-un interviu din Evz, din 30 martie 2017,luat scriitorului sârb de Anastasia Stoiciu:
<<Evz: - Ce ne puteți povesti despre bombardarea Belgradului, în 1999 ? Cum ați salvat manuscrisele lui Nichita ?
Adam Puslojic: - [...] sunt cinci manuscrise: "Belgradul în cinci prieteni", "Oase plângând", "Suspinul de piatrā", "Cimitirul vesel" (neterminat), "Dialog în trei", scris de Nichita împreunā cu Ioan Flora și cu mine, dar și " Negleduș", volumul meu tradus de Nichita și scris de mâna lui ! [...]
In martie 1999, sub bombardament, am luat din casā, împreunā cu familia mea, Natașa și Maria, doar manuscrisele lui Nichita.Fiica noastrā, Maria, le purta în brațe! Asta fusese averea noastrā supremā.Așadar, darul lui Nichita a supraviețuit și bombardamentelor Belgradului din 1999. Manuscrisele lui Nichita lucesc acum la Biblioteca Academiei Române (Academie al cārei membru A.Puslojic este încā din 1995), alāturi de lada cu manuscrisele Eminescu[...] așa cum ei doi sunt pe veci îmbrāțișați (vezi poemul meu Eminescu și Stānescu) în cimitirul Bellu din București.La înmormântarea lui Nichita , la intrarea lui în veșnicie, am rostit tragic și emoționat: "Iartā-mā, iartā-ne, frate Nichita, pentru cā noi suntem în viațā!" A fost un țipāt fratern, dar atunci eu nu am avut dreptate.Cu 20 de ani mai târziu, în Casa Memorialā a lui Nichita, a ploieșteanului nāscut în Piața Sârbeascā(!), m-am corectat public:"Îți multumesc, frate Nichita, cā încā mai suntem!>>
Și noi, românii, vā mulțumim, domnule Adam Puslojic!

Adam Puslojic - Pentru noi, în Serbia, Nichita a fost poetul total, poetul absolut



Regizorul Ioan Cărmăzan are despre Adam Puslojici următoarea viziune: “El a fost locomotiva «trenului Nichita». Trenul avea vagoane multe, care însemnau poezia lui Nichita, prietenii, întîmplările, tot. Locomotiva făcea tot timpul drumul între Belgrad şi Bucureşti. Disperarea lui Puslojici e că au dispărut vagoanele acelea îngrozitoare – trenul Nichita, iar el a rămas aceeaşi locomotivă. L-a iubit atît de tare pe Nichita, a trăit atît de intens în şi pentru Nichita, încît eu îl simt şi acum dezorientat. Cred că Puslojici şi-a pierdut sensul existenţei”. Într-una dintre nenumăratele sale manevre între Belgrad şi Bucureşti, i-am luat “locomotivei” Puslojic următorul interviu:

Întrebare inevitabil banală, dar necesară: când şi unde l-aţi cunoscut pe Nichita?

Adam Puslojic: Era prin 1969, anul în care americanii au ajuns pe Lună. Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română (n.r. – mare poet sârb de origine română). Ceruse de la noi, din Serbia, nişte poeme inedite. Nu ştia că voi veni eu şi nici cine era Adam Puslojic. Traducerea a şi apărut după aceea în colecţia "Cele mai frumoase poezii"... Vasko Popa a fost astfel "tunelul oranj" al destinului meu, pentru că prin el am ajuns aproape de Nichita şi n-am mai plecat niciodată din această apropiere...

Unde a avut loc întâlnirea?

În coridorul de la Uniunea Scriitorilor, unde stabiliserăm întâlnirea. Ne-am îmbrăţişat ca şi când am fi fost doi vechi prieteni care nu se văzuseră de 100 de ani. Imediat m-a invitat la Restaurantul Doina, unde discuţia a continuat cam în aceşti termeni: "Ce mai faci, frate? Ce mai face Serbia ta? Când mai vii prin România? Ce vrei să traduci?"...

Ce i-aţi răspuns la ultima întrebare?

I-am răspuns că vreau să-l traduc pe Mihai Eminescu... El s-a uitat la mine zâmbind şi mi-a spus: "Nu te grăbi, bătrâne! E greu să ajungi direct la Mişu. Începe şi tu cu cei din generaţia ta sau a mea. Căci, dacă e să strici ceva prin traducere, să ne strici pe noi, nu pe El".

Care a fost momentul de maximă adoraţie a lui Nichita în Serbia?
După cum ştiţi, în 1982 el a obţinut marele premiu internaţional "Cununa de Aur" de la Struga, din Macedonia. La câteva luni l-am invitat să-l sărbătorim cum se cuvine în capitala Serbiei, la Belgrad. Nu i-am spus că ceea ce urma să se întâmple îi era dedicat. A fost un spectacol magnific, organizat de mişcarea clocotristă...

Ce era clocotrismul?

Spiritualitatea clocotristă era un fel de avangardă a postmodernismului, curent care nu exista pe vremea aceea... Ei, bine, ceea ce am organizat noi atunci s-a numit "SituAcţiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit".

SituAcţiunea?...

Da. Am unit sensurile cuvintelor "situaţie" şi "acţiune". Am ales un poem miraculos al lui Nichita, "Lecţia despre cub", şi am încercat să-l transpunem, printr-un spectacol gen happening, în toate genurile artistice, vizuale şi sonore: poezie, cântec, coregrafie, arte plastice.
Am construit din lemn un cub imens, cu latura de patru metri, pe care l-am îmbrăcat în negru. Pe el am scris versurile lui Nichita în toate limbile posibile, chiar şi în chineză. Nichita stătea tolănit pe iarbă, lângă Marin Mincu şi poetesa noastră naţională, celebra Desanka Maximovici, şi privea curios la spectacol. Abia când şi-a recunoscut versurile în limba română a început să bănuiască ceva.

Cât a durat toată... "SituAcţiunea"?

Vreo trei ore, deşi nu erau decât 16 versuri. Trebuia să transpunem însă totul în imagini, în sunete, în teatru, în dans, în zgomote, în urlete, în rugăciuni...

Unde s-a întâmplat evenimentul?

În Piaţa Slavia din centrul Belgradului, lângă hotelul cu acelaşi nume, unde era cazat Nichita... Era acolo un imens ceas solar pe care un actor de-al nostru a recitat "Lecţia despre cub" de 12 ori, în 12 feluri. S-au adunat vreo 30.000 de oameni, s-a închis circulaţia, a fost ca la Revoluţie. De fapt, a şi fost o revoluţie – culturală.


În genunchi, în faţa poporului sârb

Aţi făcut aşa ceva vreodată pentru vreun scriitor sârb?

Nu, pentru nimeni... Dar Nichita este în egală măsură al nostru, aşa cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut... Atunci a primit şi cheia de aur a oraşului Belgrad, care nu era dăruită decât preşedinţilor şi regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculptor şi arhitect, care adora poezia lui Nichita. S-a întâmplat aşa: primarul îl aştepta pe Nichita, solemn ca un steag naţional, înconjurat de presă şi de televiziuni. În timp ce se îndrepta spre el, Nichita a făcut un gest sublim: brusc s-a lăsat în genunchi şi aşa a continuat să meargă. Primarul, impresionat, s-a pus şi el în genunchi şi s-a apropiat, mergând la fel, spre Nichita... În genunchi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat... În vremea asta, şeful protocolului privea interzis la scena din faţa sa şi nu ştia ce să facă. S-a uitat speriat la mine şi m-a întrebat: "Şi eu acum ce scriu?". Iar eu i-am răspuns: "Desenează!"...

Ultimul moment de referinţă în istoria acestei relaţii mistice dintre cei doi poeţi a fost ziua înmormântării lui Nichita. Televiziunea sârbă a transmis atunci, la o oră de maximă audienţă, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Puslojic la Belgrad, cu numai câteva luni înainte. 3.000.000 de sârbi au urmărit acel film. A fost cea mai vizionată emisiune din istoria televiziunii sârbe...


Adam Puslojic la Kobişniţa (Valea Timocului), in beciul casei transformat in sanctuar




vineri, 8 martie 2019

Nichita Stănescu - Autoportret



Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru această carte de versuri apărută în măiastra limbă macedoneană a lui Tasko Sarov, să-mi fac un autoportret în câteva pagini tipărite.
Mi-am pus la mână ceasul de auzit și la ochi ochelarii de mișcorat timpul și mi-am zis: cel mai frumos autoportret al meu în limba macedoneană ar fi dedicația pe careo pun pe fruntea cărții și anume aceasta.
Iubite cititorule al meu din Macedonia, îți dedic această culgere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întâlnit în timpul vieții noastre, iar nu în timpul vieții altora.
Dacă nu este mulțumitor acest autoportret, atunci aș mai adăuga faptul că a te naște este o sugrumare, iar a muri, un stirgăt.
Faptul de a te fi născut este atât de uluitor și de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întîmplării decât legii.
Voi zice și eu în consecință că întîmplarea naște legi, iar legile nasc întâmplări.
Întâmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întâmplare de a fi arbore.
Pe om îl ispășește de individualism cuvântul, care este un organ colectiv al umanității, dacă nu cumva singura ei ființă fragmentată în nesfârșite substantive și verbe rostite de pieritorii globului pământesc.
Despre poezie am o părere foarte bună.
Dacă din punct de vedere sociologic, omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.
Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte, - și, în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființândă a eticii.
Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor.
Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc, nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.
Închei adăugînd că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, - și ale cărui picioare nu i le zărim, dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.

Ave!
Al vostru, Nichita Stănescu.


1982

Autoportret (secvențial biografic)