luni, 17 iunie 2019

Eusebiu Camilar - Cuvânt înainte



N-am ascultat cuvântul bietei mame,
Să nu mă fac în lume de alai:
De când am început a scrie drame
Succesele se țin de mine scai!
Nu-s singur vinovat de insuccese:
În față am prea mari contemporani,
Prea mulți poeți cu opere alese,
Balzaci ai prozei, dramaturgi titani!
Dar mă gândesc că este foarte bine,
Să ai deasupra pomi aşa de nanți:
Trăiesc atâtea gâze şi albine
Chiar şi la umbra unor elefanți...
Trăim împrumutând de ici, de colo,
De pe la cei nepieritori în veci!
La optsprezece ani, n-am fost Apollo,
Şi nici bogat n-am fost la patruzeci...
Ca mulți confrați, visez la alte sfere,
Cu mâinile înfipte în folclor!
Dar de-ar veni țăranul şi ne-ar cere
Să-i dăm legalul drept de autor,
Ca iepurii sub haturi ne-am ascunde,
Și unii ar fugi în țintirim,
De ne-ar veni, din ale vremii unde
La poartă, autorul anonim...
Ba, unii poate nu l-ar recunoaşte,
La uşă l-ar ținea ca pe-un milog,
Și-ar năzui cu apă să-l împroaşte...
Dar nu mai spun duiosul epilog,
Nu şade bine să-mi bârfesc confrații,
Năravu-i părăsit și de femei:
Mai bine, osanale şi ovații,
Căci mă bârfesc destul, pe mine, ei!
Spun unii că nu fac literatură,
Ci, apă chioară... fără caracter.
Că n-am în mine nici destulă ură,
Să pot să fiu al vremii făclier!
Pesemne, hotărăşte veşnicia,
Dac-am avut cândva puțin talent!
(De-aceea, poate, şi Academia
Nu m-a ales decât... corespondent!)
Ciudat de tot! Ilustrele talente
Coboare-se de sus, la mine-n sat,
Să-ntrebe de părintele Vichente
Cât am gemut şi cât am lăcrămat,
Pân’ m-am suit la înțelesul slovii
Ca ața de fasolă pe arac!
Câmpia Bucovinei şi Moldovii
M-au cunoscut, pe umăr cu un sac,
In care-aveam opincile prea sparte
Şi mămăliga rece din ştergar!
Râvnind să-nvăț măcar un bob de carte,
O tinerețe am umblat hoinar,
Parale chioare să adun din lume,
Să le plătesc la dascălii din târg;
Cu o custură mi-am scobit un nume
In scoarța vremii. Ostenind cu sârg,
Am renunțat la orice bucurie,
Şi stau şi scriu, departe, într-un sat.
Nu sap vreun monument în veşnicie,
Căci niciodată nu m-au frământat,
Absurde, goale visuri, gărgăunii!
Ai mei, m-au învățat să fiu modest!
Nu dau, pe aur frumusețea lunii,
Şi dealul nostru mic, pe Everest!
S-a pleşuvit prin vreme deluşorul,
Spre vânturi doar s-a opintit din greu!
Luptând prin lumea largă cu zăporul,
M-am opintit şi-am pleşuvit şi eu,
Încât, adese, când se uită mama
La fruntea mea, oftează în ascuns!
Dar codrii noştri mândri ca arama,
Nu s-au golit, îmbătrânind de-ajuns?
Oftez adese când mă uit în urmă,
Si mă întreb ce treburi am făcut:
Dar oare păstorind o mică turmă,
Arând şi semănând obştescul lut,
Făceam mai mult? O, ştiu acum prea bine,
Că de plantam la poartă plopi, răchiți,
Un veac întreg îşi aminteau de mine
Hulubii şi drumeții obosiți,
Cu mâna asta de săpam țărâna,
S-ajung la un filon de ape reci,
In amintirea satului, Fântâna
Lui Cămilar ar fi trăit în veci!
Dar nu-i nimic, e prea târziu acuma,
Să mă întorc de unde am pornit!
Trec cărțile ca roua şi ca bruma,
Şi fericit am fost când m-au citit
Vecinii mei, şi s-au mândrit adese
Că au în sat un fel de scriitor...
Mă-nvăț, câte puțin, să nu-mi mai pese
Că n-am fost clopot veşnic vestitor,
Vuirile s-ajungă în milenii!
Pe-al meu cuvânt cetăți nu s-or zidi!
Sunt mulțumit că au zâmbit sătenii,
Că mi-au trăit cuvântul, doar o zi!
Cam asta mi-este lunga aventură
In continentul unde stă Homer!
N-am cunoscut invidie nici ură!
De la prieteni, îndurare cer,
Că i-am răpit în vechea mea căscioară,
Să le citesc vreun ,,op nemuritor”
Şi nu le-am dat măcar nici apă chioară,
Ca să le fie chinul mai uşor...

*

Porneşte dar, cu bine, cărticică,
In tine nopți şi nopți am îngropat!
Gândeşte-te : şi mica rândunică
Străbate un văzduh înviforat...

(Text inedit )

Eusebiu Camilar avea obiceiul să scrie prefața el însuși, în versuri, la romanele sale. Acesta este cuvântul înainte la romanul Cordun, roman pe care l-a scris la îndemnul soției sale, Magda Iasanoș, după ce, în serile liniștite, îi povestise cu drag despre satul natal, familia sa și țăranii locului.
Părintele Vichente, părintele din sat, l-a îndemnat să meargă în lume ca s-o cunoască și apoi să scrie. Când a fost publicat Cordunul, romanul de debut, s-a dus în sat și l-a citit la o sezătoare. Părinții, surorile, chiar mama lui, s-au supărat că i-a descris așa urât. Mama i-a zis:” ‚Dacă ştiam că ai să scrii aşa de rău şi de urât despre noi, n-aş mai fi degerat, iernile, prin viscole, ca să-ți aduc mâncare, cu traista la târg...’ Se așteptau cu toții la o frescă a satului, cu imagini idilce, și el le-a oferit adevărul crud. La un moment dat, o băbuță a spus: ” Ceea ce arată cărticica aceasta îi adevărul negru pe alb! Aşa trăim noi, țăranii...” Și spunea Camilar: ” Aprecierea băbuței aceleia care acum putrezeşte pe deal între nuci şi cireşi, m-a înfiorat mai tare decât tot ce s-a scris despre ‚Cordun’ în ziare şi reviste.”


Eusebiu Camilar - Închinare către udeșteni



Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini şi unchi,
Să vă depun, cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi...
Doar datorită ție, bună mamă,
Eu, Eusebiu, fiu de opincari,
Acuma stau la masă cu domni mari,
Şi uit de unde vin şi cum mă cheamă.
Şi trebuia s-ajung doar popă-n sat,
Să cânt la morți, să beau la cumetrie,
Dar am ajuns şi la Academie,
Deşi nu sunt, de vreme, consacrat!
E drept: acolo, oameni cu rutină
M-au socotit nepotrivit şi iar
Au hotărât să scoată la lumină
Cultura mea, de la abecedar,
Dar n-au avut ce cerceta, săracii,
Şi au mişcat din nas, în unison
Când mi-au aflat pe herbul din blazon
Opinca, sapa şi cu coada vacii.

Bătrână mamă, mi-ai cărat cu sacul,
Atâția ani, merinde la oraş,
Dar eu am fost la carte tot codaş
Şi-am năzuit tot înapoi, ca racul.
Şi-aşa se face că prin glodul moale
Nu umblu azi cu Biblia în mâini,
Nu mă apucă rațele de poale
Şi cu potcapul nu azvârl în câini,
Ci stau adesea la Academie,
Pe-un jilț adânc şi moale şi înalt,
Şi-n loc s-ascult cum bâzâie un psalt,
Ascult probleme de filologie.
Şi-adesea ori, când lupta de idei
Se desfăşoară mai înflăcărată,
Mi-i fruntea ca o stâncă, detunată
Sub fulgerele unor prometei. –
Şi când colegii urcă-n lumi abstracte,
Arhangheli albi pe nalte scări de foc,
Aud cum cad solemne cataracte...
Şi-mi amintesc că-n lume e un loc,
Cu-o turlă de biserică străveche,
Cu nuci rotați, cu ulmi şi cu stejari,
Şi-un cimitir cu poartă strâmtă, veche:
Acolo dorm bătrânii Camilari.
Şi-l văd cum urcă, ispăşind calvarul,
Spre cimitir, ca un Cristos plugar, 
Ducând pe umăr crucea de stejar,
Scrâşnind, Ion al Tomii Camilarul,
Căci şi-a cioplit-o singur, din topor,
Încredințat că n-o să aibă cine,
Că din adâncul lumii nu-i mai vine
Feciorul haimana şi scriitor...
Şi-aşa, el singur şi-a-ngropat, din vreme,
Această temelie de stejar,
Când îngerul cu coasa o să-l cheme,
Să fie gata, bunul gospodar...
De-ai mai trăi, bătrân păstor, şi faur
De cruci de lemn, eu, fiu-nstrăinat,
Te-aş îmbrăca într-un suman de aur,
Şi ne-am plimba măcar un ceas prin sat
Să se adune lumea, să se mire,
Să tot grăiască, săptămâni şi luni,
Că ți-am adus acest suman de mire,
Eu, fiul tău pierdut între furtuni...
Îți aminteşti când am venit acasă,
Bătrână mamă? Câți s-au minunat!
Că ți-am adus năframă de mătasă,
Eu, fiul tău pierdut şi-nstrăinat!
Acum, în timp ce îmi ascult colegii
Înalte subiecte dezbătând,
Te văd mereu la poartă aşteptând, 
Şi întrebând flăcăii şi moşnegii,
Pe drumul dinspre râu de nu zăresc
Un călător... Şi cum tresari deodată,
Când cântă, la portița descuiată,
Cocoşul alb cu coif împărătesc...
Şi săptămâni şi luni cocoşul cântă,
A oaspete, şi tu mereu tresari, -
Dar fiul tău pierdut, bătrână sfântă,
La masă şade între domnii mari,
Şi-şi aminteşte numai câteodată,
Când vede fremătând un pom înalt,
Sau altul, cu tulpina aplecată,
Genunchii grei smulgându-şi din asfalt;
Îi vine-atunci îngrozitor să geamă,
Sub smoală-şi simte inima arzând!
Iar când zăreşte plopi în şir, urcând
Spre marile amurguri de aramă,
Mai vede-un om înfățişând calvarul,
Urcând un deal, ca un Cristos-plugar
Ducând pe umăr crucea de stejar
Scrâşnind, Ion al Tomii Camilarul...
Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini şi unchi,
Să vă depun cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi!
Cu-atâta m-am întors! Şi orişicine
Să hotărască în sobor, acum, 
De-am folosit prin lume, rău sau bine,
Dinarul dat, când am pornit la drum...

(V. „Bucovina literară” (Suceava), anul XI, nr. 4 (122),
aprilie 2001)

joi, 13 iunie 2019

Gellu Naum - Eftihia



Abia pornind de la sfârșit se poate înțelege
mecanica nostalgică a întâmplărilor furia straturilor care ne premerg sau ne urmează

atunci acel numit „acolo” poartă pe trup scoarța copacului
duce cu el
balanța arogantă în care dorm membrele lui izolate statuia Câinelui un calcul nebulos care se naște și persistă în spaima ierbii și în tăcerea verde a ținutului
și toate mamele se pot trezi în fiecare cu alt geamăt

așa pieriră mulți și iată noi ne-am reîntors
a fost o despărțire fără despărțiri o neodihnă în magnetul ceții în tenebre și în răspunsul lor
am fost doar frunze negre rostogolite în afară și fluturând la adierea vântului
am fost ceva ca niște piciorușe de copil uitat și părăsit în somn
îndrăgostiți de foșnetul frunzișului de sub pământ mărturisind o întrebare disperată
cu pietatea indecența și plenitudinea candorii noastre agresive

iar dincolo la milioane de ani-întuneric în orgolioasele găuri negre ale mentalului uman
există sâmburi vii și morți furnici și nove justificative arbori sequoia în flăcări somnopiteci omizi și pietre aur granit aramă canguri fluturi cuțite ploi privighetori specia scaun gheata și norii
electronica înghițind logica intuițiilor
și fiecare dintre acestea își are poeții ei care alcătuiesc limbajul și fac semnele uitate de specia noastră bolnavă
iar eu salut cu emoție și respect poetul insectelor culorile lui psihedelice pe care le privesc cu sângele în panică
ascultând semnele lui insurgente

pe mine mă așteaptă așadar
insecta colorată psihedelic
a cărei formă amintește bombardierele triunghiulare
insecta-poet care mă privește cu un ochi de un verde-albastru intens
încremenită pe un fruct de zmeură necopt
ea exemplarul ultim al unei faune de multă vreme dispărută
insecta-poet proaspăt sosită ca să asiste la dementa
pieire prin multiplicare tragică
și eu sunt sigur că mă recunoaște
încă de pe atunci

timpurile s-au încâlcit
cu stau pe o piatră albastră și mă uit în fața mea
în timpurile încâlcite
și vine un timp psihedelic iar restul e numai
diafana insectă de aur albastru-verde triunghiulară
care încearcă să-mi comunice cuvintele sale

dar eu simt călcâiul înaripat al timpurilor încâlcite
simt cum alunecă frunza mea peste nesfârșite pustiuri
pe o piatră albastră stau la un mal unde m-am așezat demult
ca orice pelerin care se pregătește de plecare
și am pornit și iată-mă îngrămădit în noaptea
din fiecare
și este un pod pe sub care curge lavă fierbinte
de-a lungul malului măslinii au fructe amare
trec păsări acoperite cu blănuri aurii și vulpi îmbrăcate în pene multicolore
frumoasele vulpi-vrăjitoare
și ne lipim genunchii ni se aburesc ochii după atâtea zile tăcute împreună
în cavoul albastru al oamenilor sub pecetea obscură a nopții
și facem gesturi moderno-simpatice pe la toate răspântiile
sub pașii noștri se sfărâmă cochilii și elitre

un minut mai puțin după atâtea timpuri încâlcite
priviri salvatoare cocoși luptători pe viață și pe moarte sub un cer de cobalt înțelegerea ignorată și indestructibilă inerția neliniștea
sânii de ceață caldă aburul mersului zărit o secundă prin geamul autobuzului
saltul feroce și grațios al panterelor negre
de ce să mă uit înainte sau înapoi unde câinii vagabonzi mă salută plini de speranțe și vin huruind avalanșe de melci și milioane de furnici valuri-valuri pe când un copac de patru-cinci sute de ani putrezește spintecând cerul

dar eu spun cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri
citesc lucrurile din ele părul meu arde îl văd arzând în cuvinte
părul meu plutește și arde ca într-o oglindă de culoarea lemnului în care mă aflu
acolo ascunsă bine se află o singurătate perpetuă un fel de ceață sonoră irezistibilă îmbibată de sunete scrise
eu privesc cu urechea aud cu ochii sunetele care sunt ființe și lucruri și foc și gropi pentru var
eu cred în vederea acustică a mărețelor pantere negre
și le dau forme colorate puternic
în afara vederii acesteia totul e negru
eu sunt aproape singur în mijlocul bizarelor forme în marea magie a singurătății
căreia îi adaug jocul atroce al prăbușirii formelor liniștitoare soarele nopții luna plutind cât mai sus
un câine legat de vânt aș zice aproape încătușat de rafale s-a lipit de ferestrele veștede prin care privesc ascultând urletele lui de cenușă scrise cu pulberi lunare
marile speranțe ale celor culcați pe stânci sau înecați în oceane
locuitori ai recifelor îmbrăcați în armuri de argint
exploratori ai cetății scufundate pe care o numesc nu știu de ce EFTIHIA
deasupra căreia plutesc balene defuncte

bate-mi în geam cu un fluture spun
apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie și tac cu limbă de moarte
întins pe cearceafuri
deasupra văd șoaptele noastre sau orice altceva
să vină deci exploratorii arheologii săruturilor scafandrii
cei care ascultă țipetele de spaimă ale fiecărui val cei care văd sângele murdar memoria peștilor clarobscurul violaceu al fregatelor obosite pierdute în adâncuri sub cerul sărat și împuțit al stelelor de mare elicea somnambulă pânzele din pene de Pasărea Paradisului rozeta seducătoare a ghirlandelor de nisip

mi-au înflorit genunchii pieptenele lampa vasul din care se mănâncă
forța mea secretă e ploaia e fierul
girafa cu gâtul întins către lună frigul din tine
degeaba te acoperi cu patru pleduri degeaba aprinzi focul
și mai e sentimentul acela de a nu mai fi
mai e pielea zebrei uscată întinsă pe podeaua atelierului
si deodată planetele își încetează rotirea leii fiecăruia tresar și se uită atenți la stolurile de flăcări care vin din adâncul de-scris care e sunetul limpezirii

și mai e floarea EFTIHIA un fel de garoafă care nu există încă e numai un nume
dar va fi
înainte ca lumile să se destrame și cenușile noastre să se scurgă în haos
după aceea după apariția de pe acum a frumoasei flori arse numită EFTIHIA odată pentru totdeauna
eu m-am pietrificat vreau să spun că sângele meu a căpătat cu trecerea timpului o enigmatică formă de piatră
adică de piramidă sau de sarcofag sau de sfinx
oricum scrisă pe lemn cu majuscule
și cu trecerea timpului dușmanul meu de moarte e vântul care îmi roade obrajii
și câteodată se întâmplă să zbor sau să tac ceea ce e totuna

e o frumoasă levitație o nostalgică îngropare sus printre aștri în vuietul aspru al liniștii în frigul cel veșnic
și doarme cineva acolo pe grandiosul catafalc astral
dar asta nu mai are nici o importanță
cineva ca o piramidă ca un sarcofag sau cel mai adesea ca un sfinx doarme acolo
cearcănele lui scriu cu disperare semne convulsive hieroglife obscure
și iată că se coboară pe scara de marmură neagră acoperită cu mătase rubinie EFTIHIA
și se aude goana cirezilor pe sub fereastra mea

apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie îi spun
și tac cu limbă de moarte